Niciun incident demn de luat în seamă nu s-a petrecut la reîntoarcerea acasă a pământenilor. Cum era de așteptat, Hita și Șivu au fost însărcinați să-i conducă înapoi, iar aceștia dădeau dovadă de multă precauție, citind cu atenție urmele de sălbăticiuni și evitând o posibilă întâlnire cu ele. Mai ales că nu puteau uita atacul de anul trecut al capanilor. În ciuda sarcinii, Olguța nu s-a plâns de drum și, cu puțin ajutor din partea lui Relu, a făcut față cu bine efortului unei coborâri în pantă abruptă.

Cavanele nu nu se depărtaseră prea mult de grajdul lor, iar Guță și-a întâmpinat stăpânii cu sărituri de bucurie. Totul părea în ordine și halanii au rămas ca oaspeți peste noapte, în apropierea unui foc aprins afară, sub stelele și cei doi sateliți care străluceau lin. În ciuda oboselii, Relu și Gavrilă au rămas cu cei doi omuleți, ascultându-le sfaturile despre felul cum se poate comunica la distanță prin semnale de fum, sau modul și materialul din care să-și construiască o ambarcațiune. Halanii aveau o vedere foarte bună și un auz pe măsură, astfel că i-au asigurat pe cei doi pământeni precum că, la un foc potrivit, cu fum dens și intermitent, pot să înțeleagă dacă e o solicitare de ajutor (fum negru) sau o veste bună (fum alb). Amănuntele depindeau de felul în care obstrucționau dâra de fum.

Dimineață, Relu și Gavrilă i-au condus pe Șiva și Hita, care le-a căutat un arbore gros și falnic, tocmai bun pentru o barcă făcută dintr-o bucată. Lemnul era ușor în greutate și facil de prelucrat, iar cei doi halani au promis că le vor aduce câteva materiale pentru finisaj, după care s-au despărțit cu afecțiunea unei sincere prietenii. Pământenii au tot rămas să taie trunchiul și să-l curețe, că tare le era dor să aibă și ei un mijloc de deplasare pe ape.

Halanii au avut dreptate și nu a fost nevoie mai mult de o lună pentru ca minunea de barcă să fie gata. Le-au fost aduse din fui vopsea și material pentru pânză, ca să le ușureze deplasarea atunci când vântul le va fi prielnic. Ambarcațiunea fiind mai mare decât cele ale halanilor, au putut să transporte cu ea cornul șarpelui până unde le permitea apa, de acolo fiind preluat de un un grup de kiko, care l-au purtat pe un soclu până în fui. Cu acea ocazie, Marele Șef le-a trimis încă un dar: două păsări mari și câteva ranițe cu un aliment sub formă de praf, destinate acestora. Păsărilor li se zicea „kiki” și se hrăneau, de asemenea, cu iarbă sau fructe.

La ultimul contact avut cu Hita și Șivu, aceștia le-a atras atenția pământenilor să nu se aventureze cu barca spre insula pustie și stâncoasă din nord. E cale lungă și la capătul ei îi așteaptă nenorocirea, nebunia minții și a sufletului. Relu a zâmbit la auzul acestor superstiții și în sinea lui s-a trezit chiar curiozitatea. S-a dovedit încă odată că nimic nu-i mai tentant decât ceea ce îți este interzis, mai mult sau mai puțin. Și poate că, dacă nu era acest avertisment din partea halanilor, Relu nu ar fi dispărut de acasă, la câteva zile după asta, cu tot cu barcă.

Toată familia era îngrijorată, mai ales că a trecut o zi și-o noapte, iar Olguța plângea de îngrijorare. Încă nu se mai întâmplase ca cineva dintre ei să lipsească atâta vreme fără să se știe nimic de el. A doua zi au făcut un foc mare, cu fumul cel mai negru posibil, în speranța să fie văzut de halani. Și aceștia au venit după încă o zi și-o noapte, timp în care au stat cu toții ca pe spini. Două canoe cu Hita, Șivu, Ucu și încă un vânător au poposit pe malul râului Sumur, unde erau așteptați de pământeni. După ce li s-a explicat despre ce e vorba, omuleții s-au gândit imediat la ce e mai rău și au propus o incursiune pe insula blestemată. Doar că pentru asta erau nevoie de anumite precauțiuni.

Se zice că în acel loc trăiesc niște ființe, jumătate pește și jumătate om, care-ți pot induce impresia că stai de vorbă cu cea mai dragă persoană din viața ta. Nimeni nu scapă de puterea lor, dacă le vede, și rămâne acolo până când moare de sete, foame sau extenuare. Trebuiau să pornească imediat, fiindcă noaptea era tocmai bună în a-i proteja de vederea în toată puterea lor a chipurilor hipnotizatoare. Aveau la dispoziție doar niște torțe, arme și binoclul lui Gavrilă ce s-a urcat într-o barcă a halanilor.

Cerul era tot senin și asta le ușura drumul, în schimb Ucu le-a spus că va fi un mare dezavantaj când vor ajunge. N-aveau voie să privească spre orice persoană, în afara lui Relu, decât cu coada ochilor, și să ignore orice voce feminină pe care ar auzi-o.