Două zile și două nopți au fost necesare până când halanii s-au mai întremat. În tot acest timp au fost înconjurați mereu de pământeni, care nu pierdeau nicio ocazie de a încerca să se înțeleagă cu ei. Prin semne, prin desene sau chiar cuvinte pe care reușeau să le însușească, fiecare era avid să afle cât mai multe de la oaspeții lor. Astfel, o mare parte din întrebări și-au găsit în cele din urmă răspuns.

Celui rănit la picior i se spunea Șivu, iar celuilalt, rănit la mână, Hita. Amândoi erau vânători trimiși de Marele Șef, Cali, să procure hrană pentru comunitatea lor, ce trăia în vârful muntelui. Dacă nu i-ar fi atacat capanii, nu ar fi fost descoperiți de străinii pe care-i urmăreau chiar de la venirea lor. Călătoreau cu o luntre pe care au lăsat-o legată în locul unde au fost încolțiți imediat după ce au debarcat. Aveau în ambarcațiune și câte o arbaletă cu săgeți, dar n-au apucat să le folosească, fiind luați prin surprindere.

Pământenii au continuat să le spună „halani” și după ce au aflat că prin acel cuvânt strigat de mai multe ori de Hita, acesta spusese de fapt că e rănit, el și tovarășul lui. Degeaba li s-au oferit tot felul de bucate făcute special pentru răniți; aceștia nu au acceptat decât apă, lapte și fructe de pădure. De carne nici nu s-au atins, oricum era ea preparată. Cu toate acestea, recuperarea lor se făcea văzând cu ochii, semn că aveau un organism puternic și obișnuit să-și revină rapid.

Primul dintre halani care a văzut cornul fosforescent din fața casei a fost Hita. Chipul lui s-a îngălbenit pe dată și a căzut cu fața la pământ, bolborosind ceva în șoaptă. Numai după un timp a aflat Relu că, pentru ei, șarpele acela era un idol pe nume Zalu, pe care îl venerau și căruia i se rugau. Era o poveste lungă pe care pământenii nu o puteau pricepe încă și care-și avea rădăcinile în istorie. Tot Hita a adus, din locuri numai de el știute, niște buruieni tămăduitoare din care a făcut o fiertură pentru rana lui Șivu. Rezultatele au fost uimitoare și, după încă patru zile, halanii erau gata de plecare.

Le-au mulțumit gazdelor pentru ajutor, promițând că se vor întoarce în vizită, dar bărbații au insistat să-i conducă până la luntre. Șivu mergea sprijinindu-se de un baston improvizat, pentru ca să nu-și solicite prea tare piciorul rănit. Ambarcațiunea era la locul ei, iar Bogdănel a primit în dar o arbaletă și câteva săgeți cu vârfuri din metal. Tare s-a bucurat băiatul pentru noua lui armă și a promis că o să învețe s-o mânuiască precum un halan.

Apoi, omuleții și-au luat la revedere în felul lor, punând mâna dreaptă pe umărul stâng al celui din fața lui și privindu-l în ochi preț de câteva secunde. Relu, Gavrilă și Bogdănel le-au ținut isonul, adoptând această formă de salut, după care s-au despărțit. Luntrea era vioaie și ușoară, iar vâslele, mânuite cu dibăcie, făceau ca ambarcațiunea să prindă viteză și să dispară imediat în zare, chiar dacă mergeau în amonte.

Pământenii au trecut la verificarea capcanelor, dar n-au găsit nicio pradă de data asta. În schimb, chiar la ultima groapă, s-au trezit cu o namilă de urs, care le-a tăiat calea. Ceva îl supărase și se vedea că avea intenții agresive. Fiecare din cei trei a pus mâna pe arma-i din dotare, așteptând mișcarea sălbăticiunii care avea peste 3 metri când se ridica pe picioarele din spate. Urletul îi era la fel de puternic precum făptura și oamenilor le cam înghețase sângele în vine. Era suficient să-i „mângâie” cu ghearele lungi ale unei labe și viața celui atins s-ar fi scurs rapid. Ursul se apropie mai tare și Gavrilă puse arma la ochi. Glonțul lovi în pieptul namilei, fără să o doboare, iar când să mai tragă odată, pușca nu răspunse comenzii. Relu sări în față, lovind cu sabia, dar animalul pară cu unghiile, deviind arma și aruncând-o cât colo. Fără apărare, amândoi bărbații erau în pericol mare, pentru că ursul era și mai întărâtat, fiind rănit și gata să taie în carne vie.

Atunci s-a întâmplat minunea! O săgeată bine țintită se înfipse chiar în gâtul animalului, făcându-l să sângereze masiv. Aceasta plecase din arbaleta lui Bogdănel, uimit și el de efectul ispravei sale. Ursul nu rezistă mult și se prăbuși la pământ, gemând din ce în ce mai slab. Relu își ridică sabia și apoi se apropie de sălbăticiune. La fel făcură și ceilalți doi.

– Bravo, măi băiete, ce să zic! Ne-ai cam salvat viața!, zise Gavrilă către fecioru-său.

Relu îl bătu pe umăr pe junior, mulțumindu-i astfel. În acel moment, Bogdănel era tare mândru și inima-i bătea ca niciodată până atunci. Își admiră încă o dată arma lucioasă și săgețile, apoi dădu să-și recupereze săgeata din gâtul victimei. Relu îi ceru să aștepte un moment. Cu două lovituri de sabie, reteză labele ursului și le puse în tolbă. Era o delicatesă culinară pe care o meritau din plin.

În plină toamnă, zilele erau și pe aici din ce în ce mai mici și soarele tot mai zgârcit în intensitate. Cabana era aproape gata și fiecare cameră avea în dotare câte un șemineu, în afara bucătăriei, unde era o sobă de gătit făcută din pământ ars. Mai aveau de lucru la mobilier și la grajdul cavanelor, dar erau foarte mulțumiți de progresele făcute. Nici n-ar fi bănuit câtă energie era în fiecare din ei, că-i bărbat femeie sau copil și câtă putere de muncă dovedeau zi de zi, fără să se plângă vreodată. Acum, că aveau unde să doarmă și să se încălzească la iarnă, se punea accentul pe vânătoare și provizii de tot felul.

Pentru asta, Gavrilă, Relu, iar uneori și Bogdănel, se avântau tot mai adânc în pădurea deasă și populată de cele mai diverse creaturi. Văzuseră ei un fel de porc sălbatic a cărui greutate putea să ajungă chiar și la 300 de kilograme. Din nefericire, patrupedele umblau în grup și se apărau cu înverșunare de orice potențial atacator. În plus, aveau trei colți: doi de-o parte și de alta a râtului, și încă unul mai lung și ascuțit, care-i răsărea de sub frunte. Cei mai maturi aveau corpul acoperit de un păr lung și des, prin care nici glonțul puștii nu putea produce răni mortale.

Soluția găsită de vânătorii noștri erau gropile săpate în pământ și acoperite de crengi și vegetație, pe care le vizitau adesea în căutarea prăzii. În acea zi senină, au pornit cei doi bărbați și jumătate într-o astfel de incursiune, având la ei o pușcă, două săbii din colții șarpelui, funii și un arc cu săgeți. În prima capcană nu au găsit nimic, dar norocul le-a surâs în cea de-a doua, unde era un porc mare, tocmai bun de afumat pentru anotimpul rece. Animalul era tăcut, până în momentul când i-a văzut. A început imediat să urle ca turbat și să se zbată în groapa adâncă de trei metri. Trebuiau să acționeze imediat, până nu revine turma să-l caute sau se adună alte jivine flămânde. Relu a coborât cu ajutorul unei funii prinse de Gavrilă și l-a străpuns mortal cu sabia, chiar în zona gâtului. În două minute, porcul și-a dat duhul și a urmat ridicarea lui din capcană. Leșul avea peste 200 de kilograme, dar bărbații erau obișnuiți cu ridicatul și căratul greutăților.

După ce l-au legat bine pe o targă improvizată și se pregăteau să-l tragă înspre casă, le-a fost dat să audă, nu departe de ei, urletele unor capani dezlănțuiți asupra unei prăzi bogate, după toate probabilitățile. Indicat ar fi fost ca vânătorii să o ia la goană, lăsând vânatul acolo, dar un sunet care aducea a țipăt omenesc i-a făcut să tresară. Se putea ca niște ființe umane să fie atacate?! Era o întrebare la care trebuiau să găsească răspunsul imediat, cu orice risc. Cu mâinile pe arme, au pornit în pas alert către locul de unde se auzea hărmălaia. La puțin timp au ajuns pe malul unui râu, unde le-a fost dat să vadă o scenă dramatică.

Doi omuleți de circa un metru și jumătate erau atacați de o haită de opt capani mari și fioroși. Fiecare din cele două ființe era lipită cu spatele de câte un arbore și se apăra cu câte un cuțit. În același timp se avertizau, strigând unul spre altul, când un nou capan ataca dintr-o poziție favorabilă. Nu era timp de pierdut, amândoi fiind deja răniți și sângerând abundent. Gavrilă a tras de două ori și doi capani s-au prăbușit la pământ, iar Relu și Bogdănel au atacat alți doi cu săbiile. Ceilalți capani au luat-o la fugă, speriați de focurile armei și întorsătura pe care a luat-o lupta. Chiar și omuleții priveau cu teamă către cei trei pământeni și țineau în continuare cuțitele pregătite.

Cu greu au reușit să se facă înțeleși și să le arate că vor să-i ajute, și numai după ce Gavrilă a pus deoparte pușca ce-i înspăimânta cel mai tare, iar Relu și Bogdănel au renunțat la săbii. Unul era rănit grav la un picior, iar celălalt avea o rană urâtă la mână. Relu și Gavrilă au făcut câte un pansament din cămășile lor, căci răniții nu aveau ca îmbrăcăminte decât un șorț în jurul mijlocului și o bentiță lată la cap, de culoare verde. Cel rănit la picior a leșinat în scurt timp, iar celălalt arăta mereu, când spre el, când spre celălalt, spunând același cuvânt: „Halan!”.

Bogdănel a dat o fugă după targă și a reușit să rostogolească porcul de pe ea. În locul lui l-au urcat pe omulețul leșinat și cu toții au pornit spre cabană. Nici celălalt rănit nu mai avea putere, așa că, după un timp, l-au așezat lângă colegul lui. Din fericire, drumul nu le-a rezervat surprize neplăcute și au ajuns cu bine acasă, unde Florica și Olguța i-au luat în primire pe cei doi, spălându-le rănile și pansându-i mai bine. Apoi le-au oferit câte un pat, pentru odihnă, dar cel rănit la mâna a preferat să se culce pe jos, refuzând și mâncarea.

Pământenii treceau printr-o uimire nedisimulată și nu se puteau opri din a-i cerceta pe necunoscuți. Când i-au găsit în mijlocul pădurii, aveau culoarea pielii verde, dar acum și-au schimbat-o, asortându-se cu nuanțele dormitorului, precum niște cameleoni. Urechile le erau mari și extinse în sus, iar părul lung și negru, ca abanosul. Aceștia să fie oare oamenii din umbră, stăpânii cavanelor și locuitorii pădurii, pe care-i simțeau mereu prin preajmă? Ce fel de ființe erau și câți or mai fi?

Relu bănuia că se numesc halani, după cuvântul pe care l-a auzit de mai multe ori de la cel rănit la mână. Adunați într-o încăpere, au dezbătut cu toții acest subiect, până seara târziu, fiind nerăbdători ca a doua zi să intre din nou în contact cu oamenii-cameleon.