Idealul purității

Posted on by racoltapetru6

Trăim într-o eră în care tehnologia și industrializarea cunosc o dezvoltare fără precedent și competiția pentru performanțe este atât de dură încât duce la sacrificii majore. Pentru a crea profit și a avea un impact cât mai mare pe piață, omul recurge la cele mai dure măsuri, afectând negativ mediul în care trăiește, hrana pe care o consumă și, implicit, pe el însuși. De aici derivă, în bună parte, idealul fiecărui individ de a căuta naturalul neviciat și din ce în ce mai greu de găsit, puritatea în diversele moduri în care o percepe fiecare.

Cei mai mulți o caută în natură, unde puritatea îmbracă cele mai diverse forme. Totuși,e din ce în ce mai greu să găsești un loc din  natură în care omul să nu-și fi pus amprenta, dar cu atât e mai de apreciat. Pentru că puritatea, naturalețea și frumusețea nativă a fost zămislită de Mama Natură și ea poate fi perpetuată doar prin excluderea intervenției umane. Puritate găsești și în chipul unei fecioare sau în făptura inocentă a unui nou-născut. Dacă știi și ai răbdare, o mai găsești și-ntr-un răsărit sau apus de soare, în albul imaculat al zăpezii proaspăt cernită, în prima dragoste a unui adolescent sau în zâmbetul călduros al mamei. Dar, pentru mine, florile reprezintă esența purității și a frumuseții. Ele îți aduc natura la îndemână și îți curăță sufletul de impuritățile unei vieți stresante.  Îți oferă #puritatea frumosului, a mirosului și a gingășiei de care fiecare dintre noi suntem impresionați.

Din ce în ce mai greu găsim puritate în ceea ce mâncăm sau bem. Produsele alimentare conțin tot mai multe chimicale, și chiar și apa este adesea contaminată. S-a scris și s-a vorbit mult despre grija pe care trebuie să o avem atunci când alegem ceea ce consumăm, dar aici voi face referire numai la apă. Fiindcă că ea este esențială pentru orice viețuitoare și calitatea ei contează foarte mult pentru sănătatea omului. De aceea vă recomand o apă minerală de calitate, un brand românesc apărut pe piață de 3 ani, ale cărei calități sunt #puritatea și proprietățile ei curative. Este vorba de AQUA Carpatica (http://blog.aquacarpatica.com sau http://blog.aquacarpatica.com/nitratii-din-apa-potabila-motiv-de-reala-ingrijorare/aqua-carpatica), o apă prin care nu numai că vă astâmpărați setea, dar vă și tratați unele afecțiuni interne. Ea are zero nitrați, „fiind astfel perfect pură, iar AQUA Carpatica plată este cu cea mai scăzută concentrație de nitrați din România (izvorul Băjenaru 0,8 mg/l nitrați)”. Pentru mine, AQUA Carpatica este floarea apelor minerale din țara noastră.

Rouă

AQUA Carpatica aduce la cunoștință celor interesați că , după succesul concursului #stropdeiubire, revine cu un nou concurs pe Instagram. E vorba de o provocare  fotografică: ce înseamnă pentru oameni puritatea și cum poate fi surprinsă în fotografii. Pentru mai multe informații intrați pe: http://blog.aquacarpatica.com/concurs-instagram-puritate/aqua-carpatica

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

Un cadou pentru sora mea

Posted on by racoltapetru6

Într-una din postările anterioare vă povesteam cum a fost și continuă să fie viața alături de sora mea. Amândoi văduvi și singuri după o viață cu căsnicii zbuciumate, suntem acum la o vârstă în care apreciem traiul liniștit, cu bucurii izvorâte din cele mai mărunte lucruri. Ne amintim împreună de cei dragi, care nu mai sunt printre noi, și încercăm să le cinstim memoria prin respectarea tradiției pe care ne-au insuflat-o. Mai ales în pragul și în timpul sărbătorilor religioase pe care am fost învățați să le cinstim așa cum se cuvine. Una dintre ele ne era foarte dragă, mai ales când eram copii, și părinții noștri ne ofereau întotdeauna un cadou, cât ar fi el de mic. Este vorba de seara dinaintea Sf. Nicolae.

În acea seară, așteptată de noi cu mare nerăbdare, unul dintre părinți se îmbrăca în moș, având o desagă în mână și vorbind cu o voce groasă, de nerecunoscut. „Moș Nicolae” intra în casă și stătea într-un loc mai puțin luminat pentru ca nu cumva să fie recunoscut. Ne invita pe rând să spunem câte un „Tatăl Nostru” și ne întreba dacă am fost cuminți. Eu și sora mea tremuram de emoție și nu îndrăzneam să ridicăm privirea spre moșul. După ce tot acest ritual sfânt se încheia, vedeam cu coada ochiului cum sunt scoase din desagă darurile mult așteptate. Nu erau scumpe, că nici banii nu erau mulți, dar orice ar fi fost căpăta o valoare cu mult mai mare, deoarece era primit pe merit de la Moș Nicolae.

Azi, ne facem singuri cadourile, iar dacă avem pe cineva alături ne putem bucura și de surprize. Eu și sora mea ne avem unul pe altul și ce poate fi mai plăcut decât să-mi arăt recunoștiința că e mereu alături de mine printr-un cadou de Sf. Nicolae? Mai sunt trei săptămâni până atunci, dar alegerea e dificilă și nu prea știu ce ar bucura-o mai tare. Tema concursului sponsorizat de LuxuryGifts mi-a sugerat o idee prin care să aflu părerile prietenilor de pe blog. Prin urmare, vă invit cu drag la un mic concurs la finalul căruia câștigătorul va primi un voucher de reducere de 50% pentru produse din gama butoni și bijuterii de fantezie, oferit de același LuxuryGifts.

Vreau să precizez că surorii mele, Doina, îi plac podoabele de genul „bijuterii cu cristale”, doar că nu știu care ar fi mai potrivite. Vă invit ca, după ce analizați propunerile mele de mai jos, să-mi sugerați direct, printr-un comentariu, ce anume i-ar plăcea mai mult. Eu am să fiu pregătit pentru oricare dintre ele și am s-o invit să-și aleagă. Îl voi declara câștigător pe cel care a ghicit ceea ce preferă Doina, prin cel mai frumos comentariu. Dacă aș fi avut cont pe Facebook, v-aș fi invitat să votați acolo. Dar necunoscând altă posibilitate, vă rog să vă exprimați opinia aici, iar la final tot aici voi anunța câștigătorul.

Cruciulita cu cristal Swarovski - oferta de 5 cadouriLebada aurie cu cristale Swarovski - oferta de 5 marturii nuntaFluturas auriu cu cristale Swarovski roz- oferta de 5 marturiiSet 3 piese tacamuri argintate - colectia TwinkleCercei Pink Heart Sapphire made with Swarovski ElementsBoboc de rata salbatica din ceramica portelanata, de colectie - editie limitataWinter star - butoni placati cu platina

După cum vedeți sunt șapte piese frumoase cu prețuri destul de apropiate. Ceea ce trebuie să faceți este să-mi indicați numărul (de la stânga la dreapta), celei pe care credeți că o va alege Doina, printr-o motivație cât mai convingătoare. Vă mulțumesc anticipat pentru înțelegere și cooperare!

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

Porția de adrenalină

Posted on by racoltapetru6

Vă promiteam luna trecută că voi reveni cu detalii despre minunatul sejur de la Vila Alpin din Straja. Ei bine, acum că a trecut ceva timp de atunci, pot să relatez mai detașat câteva experiențe inedite și pline de aventură la care am participat cu cei patru prieteni care m-au convins să aleg această destinație. De fapt, nu știu dacă le-a plăcut compania mea, fiindcă eu nu aveam verva și pregătirea lor, drept pentru care pot să recunosc acum că am fost mai mult oaia neagră a grupului. Astfel, ei căutau mereu adrenalină la maximum, cu polonicul, în timp ce eu m-aș fi mulțumit să o servesc cu lingurița. Nu aș zice că am fost un fricos, doar mai prevăzător…

Tiroliana

1000 × 750 – amfostacolo.ro

 

Pe aceste considerente m-am înscris de la început doar la tiroliană și paintball. Activități pe care le-am desfășurat cu mult entuziasm în prima zi din sejur. La prima probă am avut ceva emoții, dar ghidul era un profesionist cu experiență și m-am lăsat pe mâna lui. Senzația a fost de mare efect și chiar că am simțit cum trăiesc cu adevărat clipe nemaiîntâlnite. După masă ne-am războit cu un alt grup într-un joc de paintball și am fost încântat când victoria a fost de partea noastră. Iar la ea am contribuit și eu, din plin! Seara a fost marcată de o petrecere cu delicatesuri stropite cu vin și cântece din toate regiunile țării.

Escaladare

A doua zi am crezut că va fi la fel, însă prietenii, în colaborare cu instructorul, mi-au pregătit o surpriză. Era vorba de escaladarea unui zid de lemn, înalt și perpendicular. Așa ceva nu mai făcusem încă și cu greu m-am lăsat convins să încerc. Asta după ce i-am văzut pe ceilalți făcând-o cu zâmbetul pe buze. „Doar n-oi fi eu chiar atât de nepriceput”, mi-am zis, și m-am încumetat. Oricum, nu mă puteam accidenta deoarece eram prins cu o funie de siguranță. Iar, după câteva încercări eșuate, am reușit să ajung sus, în aplauzele celor din  jur, care – fie vorba între noi – își cam dădeau coate și chicoteau. Dar totul e bine când se termină cu bine și în ziua aceea am mai repetat urcarea de două ori. Ca de obicei, seara a fost iarăși plină de voie bună, până târziu în noapte.

Ei, dar când a venit vorba de rafting – care era planificat pentru a treia zi – nu m-am mai lăsat convins să urc și eu în barcă. Am avut și scuza perfectă: nu știam să înot. Așa că i-am condus până la marginea râului cu apă limpede și vioaie, iar, după ce s-au echipat și au început coborârea, am trecut la o partidă de pescuit păstrăv la muscă. Undița și muștele artificiale mi-au fost oferite în chirie de la stațiune. Chiar am prins 4 păstrăvi, pe care i-am eliberat. Ce era să fac cu ei, din moment ce restaurantul de la Vila Aplin ne oferea oricând pește proaspăt, preparat în diferite moduri? Pe la prânz eram la masă și i-am așteptat pe aventurieri, care au venit plini de entuziasm și pregătiți să-mi povestească prin ce au trecut. De data asta erau și ei obosiți, așa că în după-amiaza aceea s-au odihnit. Slavă Domnului!

Au urmat alte patru zile încărcate de activități și jocuri din cele mai diverse. Am făcut lucruri pe care nici nu bănuiam că voi avea curajul sau că voi fi în stare să le fac. Pot să spun că în acest fel mi-am schimbat și caracterul, devenind mai încrezător în mine. Iar în anii care vor urma voi face tot posibilul să nu lipsesc de la nici una din încercările de care putem beneficia la Vila Alpin Straja. Trebuie doar să deprind înotul, și-apoi să vezi!

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

Datul cu periuța

Posted on by racoltapetru6

Dacă vrei să ajungi cineva în viață și nu ai proptele bune din naștere, trebuie să înveți o meserie foarte utilă și des întâlnită în societatea noastră. Poate că la început ți se va părea ceva dizgrațios și nedemn de o persoană ca tine, cu idealuri atât de înalte. Dar ce poți să faci, dacă părinții tăi nu sunt șefi de partid, directori la vreo întreprindere importantă sau milionari? E nevoie să pornești de jos și să ai răbdare până ești băgat în seamă de cei pe care trebuie să-i periezi. Ei, da! Aceasta e meseria cea mai apreciată de cei care au ajuns sau sunt pe cale să ajungă într-o postură de conducător. Iar orgoliul lor este atât de mare și murdar încât trebuie mereu periat de cei din jur.

E o ocupație care este plătită foarte bine și care include sporul de rușine, ore suplimentare, spor de stres, de nocivitate, de fidelitate, precum și alte adaosuri, în funcție de dărnicia și influența persoanei sau persoanelor pe care le pupi în cur. Să nu te sperii de această expresie. Pentru că, oricum, celor care dau cu peria li se mai spune și pupincuriști. Păi, de ce crezi că ți se acordă sporul de rușine? Bucură-te că ai mereu de muncă și nu ești nu vei fi niciodată în pericol de a deveni șomer. Iar lumina de la capătul tunelului va fi din ce în ce mai aproape și mai strălucitoare pentru tine. În cele din urmă, cu puțin noroc, va ajunge să te orbească. Acesta e momentul pe care l-ai așteptat de atâta vreme și din care vei avea parte și tu de lingăii tăi. Că de la atâta periat și pupat în fund te-ai umplut de mizerii morale, pe care speri să ți le perieze cei care au devenit subordonații tăi.

Ne place să ne lăudăm cu orice, să fim periați de oricine și nu-i suportăm pe cei care vin cu critici. Chiar dacă nu recunoaștem acest lucru. Cel mai bun exemplu o dau persoanele publice: „vedete”, „oameni de afaceri”, dar mai ales politicieni. Fiecare dintre ei se laudă cu realizări, dar niciunul nu recunoaște vreo greșeală. Și fiecare spune că acceptă criticile juste, dar nicio critică nu este dreaptă pentru ei, ci atac la persoană, defăimare sau minciună sfruntată. Toți susțin democrația, dar numai ceea ce cred ei că e democratic. Fiecare se crede centrul universului și ceilalți sunt doar niște sateliți care ar trebui să-l completeze. Nu trebuie să ne mirăm, pentru că lauda face parte din trăsăturile societății noastre. Iar prin negare, întârziem ameliorarea acestei boli.

Tuturor ne place să fim lăudați. Unora mai mult decât altora. De aici ajungem să ne supraestimăm, iar asta ne face să nu mai acceptăm criticile venite pe bună dreptate. Adevărul e că o critică la locul ei face mult mai mult decât o laudă, chiar meritată. A nu se confunda cu încurajarea, care e cu totul altceva. Suntem bucuroși când o postare de-a noastră e apreciată, dar dacă ni se atrage atenția la unele greșeli sau comentariul nu ne convine, mulți nu răspund sau chiar îl elimină. Cică nu e înțeles sau cel care a comentat e răuvoitor.

Și eu sunt om, sunt român, sunt vanitos și supus multiplelor greșeli. Sunt convins, însă, că sunt involuntare și tendința mea continuă este de a le corecta. De aceea vă rog să mă criticați de oricâte ori va fi nevoie. Promit că n-am să mă supăr și nici nu am să șterg comentariul, așa cum nu am făcut-o niciodată. Nu-mi place să periez pe nimeni și nici să fiu periat. E o meserie pe care ar trebui s-o scoatem în afara legilor morale ale societății. Că e prea nocivă și ne îmbolnăvește pe toți.

Pofta care nu s-a stins

Posted on by racoltapetru6

Mi-a plăcut dintotdeauna să călătoresc cu trenul. La început a fost curiozitatea și fascinația pe care mi-a insuflat-o locomotiva cu aburi și vagoanele care se înșirau în urma ei. Cu timpul poate că acele sentimente au fost înlocuite de nostalgie. Cert este că și astăzi, cu toate problemele care se pot ivi pe un drum de cale ferată, nu pierd ocazia de a alege acest mijloc de transport în comun. Aș putea spune că mi-a intrat în sânge glasul roților de tren, legănarea vagoanelor și plăcerea unei conversații cu vecinii de compartiment.

Din cauza unei anumite circumstanțe, am avut parte de multe călătorii cu trenul, încă de la începutul copilăriei. Pe atunci însoțitor de drum îmi era mama, care avea grijă să nu-mi lipsească nimic până la destinație. Însă cea mai pregnantă amintire o am dintr-o anumită călătorie, care și-a pus într-un fel amprenta pe gusturile mele culinare. Eram în drumul spre Cluj și venise ora să mâncăm, fiecare din ce și-a pus de acasă. Pentru mine era faza cea mai plăcută: să stau la masa de la geam și să mănânc privind la imaginile care se perindau prin fața mea. Doar că, de data asta, atenția mea a fost captată de doi bărbați, probabil tată și fiu, îmbrăcați ciobănește. Cel mai bătrân dintre ei a scos dintr-o desagă o jumătate de pită, o bucată de slană, niște ceapă, dar și o bucată mare de brânză proaspătă.

Eu cu mama mâncam chiftele și niște pui pane, dar la vederea poftei cu care se înfruptau cei doi ciobani, am înghițit în sec. Tăiau pe rând cu cuțitul câte o felie de pâine, slănină și brânză și își băgau bucăți mari în gură, mestecând pe îndelete. Albul imaculat al brânzei din care rupeau cele mai serioase bucăți m-a făcut să nu-mi pot dezlipi privirea de la ei. Iar asta le-a atras în cele din urmă atenția. Bătrânul a mai tăiat o bucată generoasă din acea delicatesă și mi-a întins-o.  Cu toată împotrivirea mamei, am acceptat imediat darul și am trecut la înfulecarea lui, imitându-i pe cât posibil pe cei doi. A fost cea mai gustoasă brânză pe care am mâncat-o vreodată.

De atunci am devenit un mare fan al acestui aliment. Parcă aș căuta încontinuu gustul acela plăcut pe care l-am simțit în tren. De multe ori cred că mă apropii de el și asta îmi dă o stare de fericire. Bineînțeles că și combinațiile în care folosesc brânza, cașul sau urda sunt foarte multe. Cu mămăligă, cu macaroane, în plăcinte, prăjituri sau pizza. Cu slănină, mezeluri, roșii, ardei sau alte legume. Iar brânza poate fi de vacă, oaie sau capră. La calup, topită sau la burduf. Îmi place din fiecare și caut să diversific meniul în fiecare zi. Ceea ce nu este greu, fiindcă oferta este mare, dar și amatori de brânză sunt foarte mulți. Am înțeles că cel mai celebru dintre ei este chiar președintele țării. Nu știu ce fel de brânză preferă d-lui, dar eu m-am convins că produsele oferite de Delaco sunt de cea mai bună calitate. Chiar și acum, de câte ori merg cu trenul, îmi fac provizii de brânză pentru tot drumul. Astfel pot să retrăiesc momentele minunate ale unei călătorii de neuitat.

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

Zâmbetele săptămânii

Posted on by racoltapetru6

BANCURILE SĂPTĂMÂNII
.
* – John!
– Da, sir!
– Unde este câinele?
– Făcea politică, așa că l-am împușcat!
– Cum ți-ai dat tu seama că făcea politică?
– Mânca rahat în grădină.
.
* În timp ce Maria face sex cu amantul ei, Ion intră în casă. În graba mare, femeia spune amantului:
– Ascunde-te în spatele televizorului!
Ion pornește televizorul și-și bea berea, în timp ce nevastă-sa nu mai știe cum să-l facă să iasă din cameră. În cele din urmă, ea strigă din bucătărie:
– Ioane, vino repede să vezi ce minune mi s-a întâmplat! Am scăpat o farfurie de porțelan pe jos și mi-a sărit înapoi în mână, intactă!
– Asta-i nimic!, strigă Ion din cameră. Adineauri un jucător a fost penalizat cu cartonaș roșu și eliminat de pe teren. Când a ieșit, a trecut pe lângă mine!
.
* Unul își întâlnește un prieten care era bandajat peste tot, plin de vânătăi, un picior rupt, ochii învinețiți…
– Da’ ce-ai pățit? Ai ajuns sub vreun TIR?
– Nu…, e din cauza noului meu hobby.
– Ce hobby?
– În fiecare noapte, pe la 3, sun la întâmplare numere de telefon și zic: „Fraiere, ia ghici, cine sunt?”
– Și?
– Săptămâna asta au ghicit 2!!!
.
* Un bărbat merge cu liftul. La un moment dat, intră o femeie. După două etaje, femeia oprește liftul, se uită cochet la el, își dezbracă bluza și sutienul și le aruncă pe jos.
– Hai, fă-mă ca să mă simt ca o femeie.
Bărbatul se gândește puțin, își dezbracă cămașa, o aruncă pe jos și spune:
– Hai, spal-o și calc-o!
.
* – Băi Gheorghe, adineauri nevastă-ta intră în porumb cu Ion.
Sare Gheorghe ca ars, pune mâna pe un par și se duce c-o falcă-n cer și alta-n pământ. Vine după puțin timp înapoi, foarte calm:
– Nu era porumbu’ meu, bă!
.
* Doi bărbați în sala de așteptare a unui doctor, erau foarte îngrijorați:
– Pentru ce ești aici?
– Mi-au ieșit mai multe pete roșii pe „ciocănitoare”. Dar tu?
– Mie mi-au ieșit mai multe pete verzi, tot pe „ciocănitoare”.
– Doctorul îl cheamă primul la consultație pe cel cu pete roșii. După două minute, tipul iese din cabinet fluierând:
– Nu e nicio problemă. Doctorul m-a liniștit imediat!
Intră al doilea. Doctorul analizează, se uită, ia mostre, apoi zice:
– Îmi pare rău, dar trebuie să o tăiem. În caz contrar, întregul organism se va infecta și veți muri!
– Domnule doctor, nu poate fi așa grav! Tipul de adineauri avea pete roșii și i-ați spus că nu e nicio problemă!
– Da domnule, dar există deosebiri între ruj și cangrenă!
.
* De ce candidează femeile la parlamentare?
Li s-au promis câte 28 de limbi în fiecare zi!
Asta explică și de ce europarlamentarele ajung să nu mai aibe nevoie de bărbați.
.
* Discuție între doi chelfii:
– Ai auzit că un cutremur a devastat orașul Prztschwadsjopians?
– Și cum se numea acest oraș înainte de cutremur?
.
* Doi țigani dezlegau epigrame
– Metal prețios, zice unul…
– Haur!
– Nu haur, că e din trei litere…
– Fer…?
.
* S-a confirmat că există gripă aviară… Dacă nu vă vaccinați cocoșelul, fierbeți-vă măcar ouăle.
Atenție la păsărici…!!!
Ardeți tot ce prindeți!!

Visuri împlinite

Posted on by racoltapetru6

Sunt sigur că aproape fiecare din noi a visat sau visează în continuare să vadă măcar o dată America, iar alții să rămână definitiv acolo și să devină cetățean al SUA. Așa a fost de când mă știu, chiar dacă pe vremea comunismului nu puteam să recunoaștem această dorință. Vorbeam doar între noi și visam cu ochii deschiși la o aventură demnă de filmele de la Hollywood. O făceam mai mult la locul de muncă, între colegi și prieteni de încredere și cu ochii în patru, ca să nu fim auziți de cine nu trebuie. Una din persoanele cele mai apropiate sufletului meu era Letiția, o fată descurcăreață și plină de viață. Lucram alături zi de zi și de câte ori îmi spunea că are de gând să plece în America, zâmbeam înțelegător și o aprobam dând, ca de obicei din cap. Nu știam că ea o să aibă curajul să treacă la fapte. Iar când am auzit că nu s-a mai întors din excursia efectuată în Iugoslavia, am rămas mut de admirație.

De atunci a trecut aproape un sfert de veac și nu am mai primit nici o veste de la ea. Uneori îmi aminteam de chipul ei optimist și încercam să-mi închipui că totul e bine și că mai trăiește încă, dar tăcerea ei nu-mi dădea mari speranțe. Aici viața decurgea greu, fiindcă revoluția nu a adus ceea ce speram majoritatea din noi. Pe lângă munca de zi cu zi eram absorbit și de pasiunea pentru șah, iar ambiția și dăruirea a făcut ca echipa din care făceam parte să ajungă campioană județeană. Iar norocul de a-mi vedea visul împlinit a derivat de aici, precum un bulgăre de zăpadă care se rostogolește la vale, crescând neîncetat. La o lună de la obținerea titlului de campioni am primit la sediul clubului o scrisoare prin care eram invitați la New York pentru un meci amical de șah cu o echipă din marea metropolă.

Nu ne venea să credem, mai ales că toate cheltuielile de deplasare și cazare erau asigurate de o firmă despre care nu auzisem niciodată. Oricum, căpitanul echipei noastre s-a grăbit să se ocupe de formalități și, prin relațiile pe care le avea, a reușit să procure vizele la timp. Era o ședere de o săptămână, în care erau incluse trei meciuri la zece mese: cinci seniori, un tânăr sub 25 de ani, o junioară, un junior și două senioare. În ziua hotărâtă am luat avionul spre Anglia și apoi spre New York. Emoțiile ne copleșiseră pe toți și niciunul dintre noi nu a putut să doarmă pe tot timpul zborului. Când am văzut prin hublouri Statuia Libertății, am scos exclamații de bucurie și fascinație. Visul nostru de a vedea Lumea Nouă, țara tuturor posibilităților, devenise aievea.

Statuia Libertății

La marele aeroport J.F. Kennedy am fost întâmpinați de un american care știa destul de bine românește și care ne-a condus la un microbuz. Cu el, după aproape o oră de mers, am ajuns în fața unui restaurant care se numea „Mara”. Uluirea noastră tot mai mare a atins apogeul când, intrând în minunata locație am fost întâmpinați cu brațele deschise și cu un zâmbet călduros de către o femeie drăguță și… cunoscută! Era chiar Letiția, care, chiar dacă se schimbase între timp, avea aceeași ochi veseli și o voce care-ți isca nostalgia. Unii din componenții echipei de șah nici nu o cunoscuseră, dar lucrurile s-au lămurit după salutările și îmbrățișările înfocate. Lety, cum i se spunea acum, ne-a povestit în mare ce s-a întâmplat de la plecarea ei din țară.

Din Iugoslavia a trecut în Italia și a cerut azil politic. După un an a obținut viză pentru SUA, unde avea o mătușă. S-a angajat la un restaurant ca femeie de serviciu, apoi chelneriță, iar când s-a implicat și în bucătărie restaurantul a început să fie mai apreciat de clienți. Știa să gătească și a venit cu idei noi, cum ar fi sarmalele cu mămăliguță, micii și alte delicatese cu specific românesc. Patronul a apreciat-o atât de mult încât… s-a îndrăgostit de ea și a cerut-o în căsătorie. Cu ocazia cununiei au schimbat și numele restaurantului, pentru ca românii să-l găsească mai ușor. În sufletul ei persista dorul de România și de graiul dulce al țării natale. Nu a avut ocazia să revină de unde a fugit, dar a fost la curent cu ceea ce se întâmplă prin județul Maramureș și așa a aflat că eu și echipa de șah Victoria, am ajuns campioni județeni. Astfel i-a venit ideea să ne provoace la o confruntare cu o echipă din care făcea parte și soțul ei.

Pentru noi totul părea o minune și nu ne venea să credem. Iar în zilele care au urmat, minunea a continuat prin meciurile „aprig” disputate (care s-au terminat cu un scor egal, așa cum se cade la un joc amical), prin plimbările din timpul liber și în care Lety ne era ghid, dar, nu în ultimul rând, și prin mâncărurile bine alese și făcute la marea artă. Astfel am trăit cea mai frumoasă săptămână din viața mea, iar la despărțire mulți dintre noi au lăcrimat. Era normal: cine știe dacă vom mai vedea vreodată America? Sau pe prietena mea cea bună, Lety?

Acest articol participă la competiția SuperBlog.