Trăim într-o lume cu multe inechităţi, aş putea spune că în orice domeniu şi în oricare parte a lumii. Cea mai mare discriminare este făcută de posibilităţile materiale, apoi de regiunile geografice, de cultură, educaţie, sex, religie ş.a.m.d. Aşa a fost de când a existat omenirea şi probabil că aşa va fi până la dispariţia ei. E un fapt pe care trebuie să-l acceptăm şi să încercăm doar să-l atenuăm în măsura în care ne stă în putere.

Totuşi există un lucru care nivelează în cele din urmă nedreptăţile, un lucru pe care nimeni nu-l poate evita şi care, oricât ar fi de bogat şi influent un om îl va readuce la egalitate deplină cu orice muritor. Moartea, căci despre ea este vorba, poate fi amânată de medicii pricepuţi şi bine plătiţi, prin medicamentele scumpe şi rare, prin transplanturi şi tratamente sofisticate, dar în cele din urmă orice om trebuie să o accepte şi să părăsească acest Pământ, lăsând locul celor cărora le vine rândul la viaţă.

Săptămâna trecută am auzit cu toţii că s-a mai stins un dictator. E vorba de preşedintele Venezuelei, Hugo Chavez, care a murit în urma unei boli prelungite de cancer. Printre ultimele lui cuvinte au fost cele de implorare: ,,Nu mă lăsaţi să mor!!!”. Liderul muribund avea de toate: bani, influenţă, admiratori şi tot ce şi-ar fi dorit. Doar zile de viaţă nu mai avea şi ar fi dat orice pentru a şi le cumpăra. Dar cu moartea nu poţi să negociezi, nu o poţi corupe sau păcăli. A făcut-o o dată Ivan Turbincă, dar asta e doar o povestire ce ne face doar să zâmbim.

Doamna cu coasa îşi face datoria cu consecvenţă şi conştiinciozitate, fără să ţină seama de numele, averea sau importanţa celui care trebuie să dea în primire. Vă daţi seama ce haos ar fi dacă ar putea fi şi ea coruptă?! Ar rămâne în viaţă doar bogătaşii care şi-au cumpărat nemurirea sau măcar o perioadă mai îndelungată de timp. Ar muri doar cei tineri şi săraci, iar în cele din urmă omenirea ar dispărea, fiindcă cei bătrâni şi-ar pierde mintea şi şi-ar da în cap unii altora. Pentru că ei pot trăi doar prin majoritatea omenirii care este motivată să creeze zilnic, să producă şi să le ofere mărfuri şi alimente în schimbul banilor pe care ei i-au acumulat.

E adevărat că unii dintre ei au mustrări de conştiinţă şi împart din banii lor celor care sunt mai puţin norocoşi, dar totul până la o limită. Nimeni din cei care trăiesc pe picior mare nu ar oferi din zilele lui altora, căci pentru fiecare viaţa e nepreţuită. Şi e nepreţuită fiindcă nu poate fi cumpărată pe bani. De aceea e bine că moartea nu face deosebire şi ne dă fiecăruia ocazia să trăim după cum ne pricepem sau avem norocul. Măcar în moarte să fim egali, dacă în viaţă suntem discriminaţi. La plecarea dintre cei vii vom fi îngropaţi în acelaşi pământ, iar averile vor rămâne la suprafaţă.

Numele fiecăruia va dăinui mai mult sau mai puţin, nu în funcţie de avuţia pe care a acumulat-o, ci de moştenirea spirituală pe care a lăsat-o. Iar acea moştenire nu se transmite prin testament sau conturi în bancă, ci prin idei care nu pot fi îngrădite sau cenzurate de nici o voinţă.