STATISTICI

Ne-am obişnuit de la o vreme să auzim sau să citim tot felul de statistici despre noi, românii, şi felul nostru de a fi, de a trăi. Uneori ne mirăm de ele sau dăm nepăsători din umăr, ca şi cum ar fi un lucru ce nu ne priveşte, nicidecum să ne includă în cifrele seci, dar dureroase. Faptul că suntem citaţi mereu pe la coada ţărilor în foarte multe domenii economice şi sociale nu mai e ceva nou şi trecem impasibili la alte ştiri, mai de senzaţie: un divorţ celebru, o bârfă mondenă, un scandal de orice fel care să ne provoace la controverse cu vecinii, prietenii sau colegii.

Totuşi, eu mă tot agăţ de aceste sondaje mai mult sau mai puţin exacte, şi nu continui să mă minunez, să caut explicaţii şi să sper că cifrele se vor schimba în mai bine, măcar câte o zecime de procent în favoarea noastră. Ca să fiu mai concret, mă gândesc la ultimele statistici privind la ce şi cât consumă românul, raportat la restul Europei. Astfel am aflat că hrana noastră este mai deficitară şi de aceea bolile specifice sunt printre cele mai des întâlnite. Mâncăm mai puţină miere de albine, carne albă (în special peşte), legume şi fructe, bem mai puţin lapte şi vin, dar suntem fruntaşi la consumul de tării (ţuică, pălincă, rachiu).

Dar ceea ce m-a întristat cel mai mult a fost locul codaş la consumul de carte, de literatură de orice fel. Ţin minte ce aglomeraţie era pe vremuri la biblioteci şi librării, iar a obţine o carte bună pe atunci constituia un motiv de mândrie şi invidie pentru cei care nu au avut acest noroc. Eram un copil sărac şi pentru mine cărţile erau scumpe. Nu mi-e ruşine să recunosc acum că în clasa a patra am furat o carte de povestiri şi un creion frumos, chinezesc, cu gumă la capăt. Bineînţeles că am fost descoperit şi pedepsit. Dar am apucat să o citesc şi acest beneficiu a fost cu mult mai mare decât orice sancţiune!

După absolvire, având o sursă de venit, marea mea plăcere era să colind sălile ticsite de cărţi, să le simt mireasma de tipăritură proaspătă sau de manuscris învechit ce-ţi inspira respect şi curiozitate. Era la fel de îmbietor ca mirosul pâinii fierbinţi dintr-o brutărie. Chiar şi azi îmi place să pierd câte o jumătate de oră într-o librărie ce-mi iese în cale, chiar dacă nu cumpăr întotdeauna ceva. Dar oamenii nu se mai înghesuie ca pe vremuri, deşi cărţile parcă-s mai multe ca niciodată şi de toate genurile.

Ştiu că o mare parte de vină o are calculatorul, care îţi poate satisface multe curiozităţi şi-ţi oferă o gamă imensă de divertisment. Totuşi mă întreb: de ce în multe alte ţări –  care au şi mai multe calculatoare pe cap de locuitor – cartea este considerabil mai apreciată decât la noi? Noi aveam o tradiţie a cărţii, dar am uitat-o şi acum ne-au luat-o alţii înainte. Iar cultura adevărată, solidă, vine din carte. De aici derivă şi gradul de civilizaţie şi chiar de ştiinţa alimentaţiei despre care vorbeam mai sus. Dar noi când am dat de computere, am abandonat multe alte preocupări sănătoase şi ne-am trezit obsedaţi de ele. La fel ca şi cu alte vicii de care am fost privaţi, cum ar fi etnobotanicele, ce fac ravagii printre tinerii derutaţi.

Se spune că orice lucru, cât ar fi de bun sau benefic, atunci când exagerezi cu el devine bolnăvicios, dăunător. E bun calculatorul, dar e binevenită şi câte o carte. E bună şi televiziunea, dar trebuie să ştim ce canale ne sporesc înţelepciunea. În nici un caz cele cu bârfe şi manele. Tangenţial cu aceste subiecte atât de ample, vă supun atenţiei o epigramă proaspătă:

Cultură nocivă:

Tinerii susţin natura,

Mulţi dintre ei chiar precoce,

C-asimilează cultura

Din etnobotanice

Limbajul în filmele româneşti

În ultima vreme am avut ocazia să urmăresc mai multe producţii cinematografice româneşti. E vorba de filme noi şi actuale, cu scenarii inspirate, care m-au convins şi pe mine că în acest domeniu suntem de apreciat. Ca şi în alte domenii, nici aici nu putea să nu se simtă influenţa occidentală de bun augur, mai ales dacă este şi stimulativă. Doar că ea a adus şi înţesarea dialogurilor cu înjurături din cele mai vulgare, la fel cum se obişnuieşte în multe filme americane în care cuvintele ,,fuck” şi ,,shat” se repetă obsesiv. Exact aceleaşi cuvinte – doar că pe româneşte – se regăsesc în aceeaşi proporţie şi în multe producţii recente din filmografia noastră.

Motivul pentru care se înjură atât de des şi se vorbeşte atât de vulgar, ar putea fi dorinţa de a reflecta cât mai fidel realitatea, în toate aspectele ei. Dar părerea mea este că se exagerează în acest sens. Şi eu trăiesc în România, am prieteni din diferite pături sociale, dar nicăieri nu am auzit atâtea cuvinte porcoase într-un dialog, precum în unele filme recente (exemplu: ,,O lună în Thailanda”). Recunosc că nu sunt din Capitală şi poate că acolo aşa se vorbeşte. O dovadă ar fi limbajul noului parlamentar şi membru în Comisia Legislativă, Gigi Becali. Dar am crezut că el e singurul care îşi permite să înjure ca la uşa cortului, fiind obişnuit de la stână.

Ce e drept, şi lui i s-a reproşat această bădărănie de către mai multe posturi de televiziune, dovadă că a depăşit măsura. Totuşi el are o scuză: că nu are carte şi nici educaţia corespunzătoare. Dar eroii din filme, cu facultate şi o pregătire superioară, ce scuză au? Doar aşa se poate obţine audienţă, prin înjurături? Ăsta e trendul actual? Că auzi şi în serialele româneşti de comedie cuvinte de acest gen, la care se dau râsete înregistrate ca şi cum ar fi ceva de haz. Oare noi nu putem face nişte comedii cu dialoguri spirituale, gen ,,Seinfield” sau ,,Prietenii tăi”. De aici ar trebui să ne inspirăm!

Dar poate vă provoc un zâmbet cu următoarele două epigrame care nu-s departe de subiectul comentat:

Puterea cuvântului

Se spune că imaginea

E cât o mie de cuvinte,

Dar un cuvânt legat de ea,

Uşor o poate compromite.

.

Gigi Becali şi declaraţia de avere

Cu leii vechi şi leii noi,

În mintea lui e o derută,

Şi-ar declara averea-n oi

Şi în valize cu valută.

Vă doresc o zi mai bună ca ieri şi mai proastă ca cea de mâine!