Pentru mulţi dintre voi acest titlu ar părea contradictoriu, dacă nu chiar intrigant, dar vor fi destui care cunosc cruda realitate. Îmi amintesc că după oficierea unei căsătorii religioase am fost poftit la o masă sărbătorească la care era invitat şi preotul localităţii, un om apreciat şi cu mulţi enoriaşi cu dare de mână. Gazda ştia că părintele bea numai coniac (mai precis “Drobeta”, care era pe vremea aceea) şi fix o sticlă de 250 ml. După ce a golit măsura, între două feluri de mâncare, i s-a dezlegat limba şi a început să ne povestească, aşa cum numai el ştia, fiind cunoscut şi pentru darul lui de a-ţi alimenta curiozitatea. Era bătrân şi ştia multe, iar eu fiind mai aproape de el, am avut privilegiul de a afla lucruri ce nu le spunea prea des.
Astfel, la curiozitatea mea de a afla ce l-a determinat să aleagă această îndeletnicire el mi-a răspuns franc: pentru bani. Am rămas uimit când a adăugat că el e de fapt ateu! Dar, deşi nu avea credinţă, avea un har de a sluji în biserică şi în afara ei încât oamenii simţeau cum sunt pătrunşi de evlavie şi îi sorbeau vorbele din gură. Iar răsplata era pe măsură, fiindcă la un control au fost găsite în locuinţa lui kilograme de aur şi multă valută. Ori pe vremea comunismului aceasta era o mare ilegalitate.
Ajungând în zilele noastre, vedem cu toţii că cea mai răspândită credinţă, prezentă în toate profesiile, este credinţa în BANI, iar din această regulă nu fac excepţie nici feţele bisericeşti. Pentru bani, aproape orice popă încalcă normele şi canoanele care ar trebui respectate cu sfinţenie. Astfel, vezi cum sinucigaşii sunt îngropaţi în locuri de veci ce nu li s-ar cuveni, mai vezi preoţi care fac politică şi campanie electorală, dar te revoltă şi când unii nu vor să facă o slujbă de înmormântare sub motivul că decedatul nu era la zi cu contribuţia bănească.
De la o vreme Biserica s-a apucat de afaceri profitabile şi revendică exclusivitatea în anumite activităţi pentru care oricum nu plătesc impozit. Astfel că an de an profitul acestei instituţii e tot mai mare, în ciuda crizei care-i afectează pe toţi ceilalţi. Ar trebui ca din banii obţinuţi, o mare parte să fie îndreptate spre cei năpăstuiţi: oameni fără locuinţă, copii orfani şi bătrâni fără sprijin. Dar acţiuni de acest gen sunt foarte rare, de le poţi număra pe degete. Banii sunt folosiţi pentru construirea de alte şi alte lăcaşe de cult, tot mai mari şi mai impresionante, în timp ce spitalele se închid din lipsă de fonduri.
O altă parte, mai mult din bani nedeclaraţi, se duce în buzunarele feţelor bisericeşti şi rezultatul se vede cu ochiul liber. La fel ca vameşii, şi popii au reuşit să-şi ridice case maiestoase şi vile impresionante, pe care mulţi nu le-ar putea justifica.
La fel ca orice român sunt crescut în credinţă şi mă rog zilnic Domnului. Nu o fac la biserică fiindcă relaţia mea cu Creatorul e intimă şi nemijlocită. Chiar el spune că o rugăciune sinceră e primită de oriunde ai fi şi prezenţa în îmbulzeala din biserică, etalarea în faţa lumii, nu o face mai acceptată, nu-i dă o credibilitate mai mare.
Acum, după două mii de ani, dacă Iisus s-ar naşte din nou printre noi, la fel s-ar întâmpla ca şi prima dată. I-ar condamna pe preoţii înavuţiţi din exploatarea credinţei şi ar atrage iar ura acestora. În cele din urmă aceştia l-ar condamna din nou la moarte sau măcar la temniţă pe viaţă. Pentru că Iisus ar împărtăşi credinţa fără să pretindă bani, ci doar o farfurie de mâncare, i-ar asta i-ar atrage pe enoriaşi lăsând bisericile aurite goale. Iar acesta ar fi un faliment de neacceptat.
Dar să revin la titlu, care pe bună dreptate exclamă că sunt şi preoţi credincioşi. În principiu aceştia ar trebui să nu epateze prin avuţie, chiar dacă au parohii mari şi mulţi enoriaşi. Am cunoscut şi eu asemenea oameni cu harul lui Dumnezeu şi cu decenţa omului de rând. Sunt sigur că şi voi cunoaşteţi astfel de feţe sfinte ce au credinţă curată şi-ţi oferă oricând o linişte sufletească atât de preţioasă. Lor mă înclin şi le sărut mâna cu pioşenie. Sunt rari dar numele lor este răspândit din gură în gură, cu respect şi apreciere.
Ei nu vor faimă, dar o au. Nu vor bogăţii materiale, dar au o bogătie interioară nemăsurată. Nu cer nimic de la tine, dar primesc înzecit de la Cel de Sus. E o credinţă ce te molipseşte uşor şi binefacerea ei te ajută să fii mai bun, mai îngăduitor cu cei din jurul tău şi să ignori mai uşor răutăţile celor din jur. Cu astfel de preoţi vreau să vorbesc, lor aş vrea să-mi deschid sufletul, astfel de feţe bisericeşti ne trebuie, acum şi pururea.
racoltapetru6 