Inocenţă

Posted on by racoltapetru6

Într-o zi, badea Gheorghe se hotărăşte să plece la oraş. Drumul fiind lung, un consătean se oferă să-l ducă cu maşina. Zis şi făcut. A doua zi cei doi erau în maşină, în drum spre oraş. Fiind pentru prima dată când se suia într-o maşină, badea Gheorghe se uita mirat în jur.

– Auzi măi Vasile, da’ covrigu’ cela mare din faţa ta ce este?

– Ăsta-i volanu’ bade…

Se mai uită badea în jur, se mai foieşte, apoi din nou:

– Da’ ceasurile cele la ce folosesc?

– Păi, ăsta-i vitezometru, iar ăst’lalt turometru…

Mai stă badea, se mai uită, la un moment dat îl vede pe Vasile schimbând vitezele.

– Măi Vasile, ştii ceva?

– Ia zi bade!

– Auzi mă, vezi tu de volan, că mestec eu în benzină!

ÎNTREBARE: Cum răspund ardelenii la telefon? – Pentru limba română apăsaţi pe 1. For english press 2. Pentru limba maghiară apăsaţi… pe trăgaci!

Fericirea

Posted on by racoltapetru6

Psihocardiologie. Atenţie la stres şi supărări!

Nu numai ţigările şi friptura de porc uzează motorul vieţii. Treptat, specialiştii descoperă cu uimire ce legături strânse există între universul nostru afectiv şi sănătatea inimii. O nouă disciplină medicală, psihocardiologia, cercetează când şi în ce fel frica, furia şi tristeţea ne ameninţă viaţa.

O PIATRĂ PE INIMĂ

N-a fumat niciodată. Merge regulat la înot. Valorile colesterolului sunt în ordine, tensiunea puţin sub limita normală. Corina Popa (numele e schimbat) e un model de persoană sănătoasă. În pericol sunt alţii, credea ea. Dar în vara anului 2007… Corina se prăbuşeşte la ea în casă, cu dureri puternice de piept, în braţul stâng şi în maxilar. Vomita. Fiica ei cheamă salvarea: se pare că e vorba de un infarct. La spital, medicii nu-şi cred ochilor. Când examinează cu cateterul vasele coronariene, căutând porţiuni îngustate sau obturate care în mod normal constituie cauza unui infarct, nu găsesc nimic. Ţinând seama de vârsta pacientei, 69 de ani, vasele de sânge sunt ireproşabile. Largi ca nişte ţevi abia ieşite din fabricaţie. Abia după ecografie, care pune în evidenţă o deformare neobişnuită a inimii, medicii reuşesc să ajungă la o concluzie: Corina Popa suferă de aşa numitul ”sindrom al inimii zdrobite”. ”Din fericire”, explică ea ”boala nu reprezintă un pericol pentru viaţa pacientului, însă primele simptome sunt identice cu ale infarctului. Cauza sunt hormonii stresului, ce paralizează pentru un scurt interval de timp muşchiul inimii”.

Din discuţiile cu pacienta, reiese că înainte de incident, ea se afla la capătul puterilor. Cu un an şi jumătate în urmă, soţul ei murise de cancer pulmonar, după 45 de ani de căsnicie. Corina îl îngrijise zi şi noapte, fără să se cruţe, iar după moartea lui, avusese luni întregi atacuri de panică. Pierderea tovarăşului de viaţă o îmbolnăvise – îi zdrobise inima.

Există câteva expresii populare foarte plastice, care descriu o asemenea situaţie. Se spune: ”Am o piatră pe inimă” sau ”Mi s-a oprit inima de frică” ori, ca în cazul nostru: ”Asta mi-a zdrobit inima”. Între timp, medicii au aflat cât adevăr ascund aceste zicale.

SUFLETUL UCIGAŞ

Durerile sufleteşti pot omorî inima

Organul situat dedesuptul sternului a fost considerat multă vreme un exemplu de mecanism robust: o pompă de mărimea unui pumn, care se contractă de aproximativ 100.000 de ori pe zi, lăsând să treacă prin ea cam 7.000 litri de sânge – volumul unei căzi de baie, înmulţit cu 46. O pompă ce funcţionează în general fără necesităţi de întreţinere, timp de mai multe decenii, cu condiţia ca ţevile ei de alimentare să nu se înfunde, datorită unor influenţe genetice sau un mod de viaţă nesănătos – înţelegând prin asta fumatul, alimentaţia bogată în grăsimi animale, sedentarismul. Acum câţiva ani, când primii medici şi psihologi şi-au pus întrebarea dacă nu cumva suferinţele psihice ”atacă inima” literalmente, ei au fost întâmpinaţi cu zâmbete îngăduitoare. Însă de atunci şi până astăzi, psihocardiologia, disciplina medicală specializată în efectele patologice produse de stresul psiho-social asupra inimii, a prins contur şi a câştigat teren. Au ieşit de sub tipar manuale voluminoase. Iar în tot mai multe spitale din Occident lucrează mână în mână cardiologi, specialişti în psihosomatică şi psihologi. Această nouă orientare medicală are la bază constatarea că durerile sufletului au suficientă putere pentru a provoca o paralizie a unor porţiuni din miocard.

Boala a fost numită ”sindromul inimii zdrobite” şi, din nefericire, ea duce adesea la declanşarea unui infarct cu posibile urmări fatale. Iar lista sentimentelor nocive este lungă: furia, nervii nestăpâniţi, frica, tristeţea şi mânia, presupun riscuri de care nu suntem conştienţi, la fel şi epuizarea, depresia şi descurajarea.

Unii sunt afectaţi îndată după un eveniment traumatizant: după o catrastofă naturală cum ar fi un cutremur, după un atac terorist, după ce au primit vestea morţii unei persoane apropiate, după un accident. Alţii, cum era Corina Popa, sufera de o perioadă îndelungată, pentru ca la un moment dat să se prăbuşească, fără să poată fi identificată o cauză imediată. Însă, cel mai adesea se constată o suprapunere a ambelor variante. “Tipică este combinaţia celor două forme de solicitare – cronică şi acută”, afirmă specialiştii. “Deja cu luni de zile înainte de infarctul propriu-zis, pacienţii se simt extrem de obosiţi, extenuaţi şi lipsiţi de energie. Îngrijoraţi de starea lor, mulţi se prezintă la medic. Dacă apoi se adaugă şi o enervare bruscă, infarctul se produce instantaneu.”

Ce se petrece acolo, sub piele, muşchi şi coaste? Cum se ajunge de la stări de spirit la obturări ale vaselor de sânge? Cum paralizează sufletul inima? Până în prezent, cercetătorii n-au elucidat toate detaliile acestor procese primejdioase, însă esenţa lor este mai presus de orice dubiu: când tristeţea, stările conflictuale, frustrarea sau melancolia durează săptămâni şi luni, ele nu mai înseamnă pentru organism decât un singur lucru – stres şi anume în varianta sa nesănătoasă, cronică: sindromul inimilor zdrobite. Efectul lui nu este totdeauna mortal.

Unii dintre cei loviţi îşi revin. În schimb, alţii au mai mult ghinion: la ei stresul forţează îndesirea bătăilor inimii şi totodată deteriorarea vaselor. Acestea devin mai rigide şi se îngustează, acoperindu-se cu depuneri ce pot împiedica circulaţia normală a sângelui. Ori se fisurează şi formează cheaguri – un risc cu atât mai crescut, cu cât sângele pacientului respectiv tinde să se coaguleze mai rapid. În punctul acesta, pericolul de infarct e major.

LIPSA APRECIERII

În cazul lui Valentin Abrudan, factorul declanşator al infarctului a fost o ceartă cu şeful. Bărbatul lucra ca îndrumător pentru persoanele cu handicap. “La serviciu mă aflam într-o agitaţie permanentă, nu-mi permiteam nici o clipă de odihnă”, povesteşte el. “Treptele în instituţie le urcam şi le coboram câte trei odată, aveam mereu sentimentul că nu-mi fac munca îndeajuns de repede.” Apoi a apărut o colegă nouă, care a început să-l şicaneze sistematic. În cele din urmă, a sosit şi ziua când şeful i-a spus în faţă că vrea să scape de el – după mai mult de zece ani. Abrudan a făcut infarctul la şase ore după acea discuţie, seara, în pat… Abia împlinise 40 de ani. Dusese întotdeauna o viaţă sănătoasă, era vegetarian şi practica joggingul, nu avea obiceiul să fumeze şi consuma foarte rar alcool. În acelaşi timp însă, trăia neîncetat sub tensiune. Iar la final, fusese supus unui ultim şoc. Statisticile medicale atestă fără putinţă de tăgadă faptul că relaţiile dificile la locul de muncă obosesc inima.

Enervările permanente la serviciu dublează riscul de infarct la persoane iniţial sănătoase.

Al doilea punct sensibil în atmosfera zilnică de la lucru este lipsa de apreciere: oamenii dau ce au mai bun din ei în profesie şi nu se simt recompensaţi pentru aceasta.

Recompensarea insuficientă poate îmbrăca forme diferite: salariu modest, statut inferior, lipsa unei şanse de promovare, nesiguranţa locului de muncă, un şef coleric sau colegi agresivi. Printre exemplele tipice se numără, de pildă, medicii secundari, care prestează o muncă de răspundere, sunt prost plătiţi şi nici n-au un cuvânt de spus în cadrul ierarhiilor rigide din spitale. Sau mamele active profesional, care se istovesc pe două fronturi, fiind nemilos criticate pretutindeni. Sau cei cu vocaţia dăruirii, care îşi cheltuiesc energia pentru alţii, fără nici un fel de recunoştinţă.

Dar şi cine nu lucrează poate trăi în condiţii de stres cronic. Să fii şomer şi să primeşti zilnic câte un refuz la o cerere de angajare, să porţi un război conjugal ori să-ţi îngrijeşti mama bolnavă de Alzheimer – asemenea lucruri macină sufletul, la fel ca suprasolicitarea şi subaprecierea de la serviciu. E o schemă care se repetă la infinit: munca peste puteri, pentru a plăti ratele la casă şi datoriile. La un moment dat, când randamentul scade, visul se spulberă, statutul social e compromis, relaţia cu partenerul se uzează din pricina problemelor. Apoi, pe neaşteptate, catastrofa: infarct.

Nu oricine munceşte din greu sau are de depăşit o serie de probleme personale se confruntă cu acelaşi grad de risc.

Vulnerabilitatea la stres depinde pe de o parte de factorii genetici, iar pe de alta, de experienţa acumulată şi aptitudinile dobândite.

Ce exigenţă avem faţă de noi înşine?

În ce măsură suntem obsedaţi de performanţă?

Ce importanţă acordăm situaţiilor critice?

Le putem gestiona?

Pentru unii, o ceartă cu nevasta sau toanele şefului reprezintă doar o solicitare nervoasă în plus, pe când alţii se distrug din cauza lor.

DESCHIDEŢI-VĂ SUFLETUL! EMOŢIILE NEGATIVE POT FI FATALE.

Este un fapt dovedit că oamenii care suportă un stres emoţional cronic percep altfel lumea înconjurătoare, iar acesta e începutul unui cerc vicios: la ei pragul de “alarmă” a coborât sub limita normală, creierul lor este mai atent şi mai receptiv la stimulii exteriori. Au deseori reacţii de spaimă ori emoţie, organismul lor se comportă în faţa unor situaţii banale, cotidiene, ca şi cum ar fi unele de extremă urgenţă.

E vorba de oameni care n-au posibilitatea să discute cu cineva despre emoţiile lor negative. Ei nu se eliberează de aceste sentimente, ci le reţin şi le refulează. Cu consecinţe fatale pentru sănătatea inimii. Foarte aproape de marginea prăpastiei se află persoanele caracterizate printr-o tristeţe patologică: depresivii au un risc de infarct de două ori mai mare, comparativ cu semenii lor mai deschişi şi exuberanţi.

Depresia constituie un stres permanent pentru organism. Un depresiv se găseşte continuu într-o stare de tensiune distructivă, care modifică întregul metabolism. Din perspectiva unui posibil infarct, depresia nu este cu nimic mai prejos decât factorii fizici de risc cunoscuţi, ca fumatul ori hipertensiunea arterială. “Depresivii trebuie să înveţe treptat că pot avea din nou încredere în propriul lor corp”, spun medicii. De pildă, prin psihoterapie, tehnici de relaxare sau programe echilibrate de sport…

Revizuirea modului de gândire, schimbarea atitudinii, relaxarea – pentru aceasta, cei mai mulţi necesită ajutorul unui profesionist. Dar multe victime ale stresului merg pe această cale numai după ce pompa sistemului lor circulator a cedat. Deşi ar putea lua măsuri cu mult înainte de colaps: cine nu-şi poate depăşi tristeţea, cine se teme că va deveni depresiv ar trebui neapărat să aibă o discuţie sinceră cu medicul său de familie, ori să se adreseze unui psihiatru dau psiholog. Dacă problema nu e încă presantă, destule se pot rezolva şi cu paşi mici.

Concret, aceasta înseamnă: fragmentaţi-vă programul de muncă cu pauze, mergeţi la fereastră, priviţi afară şi visaţi cu ochii deschişi. Când vă simţiţi la strâmtoare, calmaţi-vă deliberat cu ajutorul respiraţiei sau vizualizaţi imagini ce vă inspiră linişte, pentru a vă distanţa emoţional de situaţia care vă stresează.

Pompa cu funcţionare non-stop

* Fără ca noi să fim conştienţi de asta, inima noastră îşi face datoria neîntrerupt, zi şi noapte. Învăţăm s-o preţuim abia când se defectează.

Mărimea

* Inima este cât pumnul stăpânului ei.

Greutatea

* La un adult: 300 – 350 grame.

Pulsul în stare de repaos (bătăi pe minut)

* Adult: 60 – 80

* Nou-născut: 140

* Maratonist: 35

Numărul bătăilor de inimă la un adult

* În cursul unei zile: 100.000

* În 70 de ani de viaţă: circa 3 miliarde.

Începutul

Din a patra săptămână de sarcină, inima embrionului începe să pulseze în abdomenul mamei.

Capacitatea de transport

* Pe zi: 7000 litri de sânge (de 46 de ori volumul unei căzi de baie).

* În 70 de ani de viaţă: 178 milioane litri de sânge.

Oprirea

Inima încetează să bată abia la trei până la cinci minute după ce omul şi-a dat ultima suflare. Dacă inima se opreşte prima, durează doar 30-60 secunde până când dispare şi respiraţia.

Infarctul

Din numărul total de infarcturi, aproape o treime conduc la un deznodământ fatal. Majoritatea au loc în orele dimineţii.

Anecdote istorice

Posted on by racoltapetru6

Văd că azi ţi-a mers bine!

Omul politic englez Neville Chamberlain nu se despărţea niciodată de umbrela sa. Într-o zi însă o uită acasă. Când coborî din trenul care-l ducea spre Londra, fu cât pe ce să ia umbrela unui călător. Necunoscându-l, acesta l-a apostrofat tăios. Chamberlain îşi ceru scuze şi, pentru a evita repetarea unui asemenea incident, cumpără în ziua aceea… trei umbrele. Pe când se întorcea cu trenul spre casă, nimeri din nou în acelaşi compartiment cu călătorul de dimineaţă. Văzând umbrelele, acesta spuse:

– Văd că azi ţi-a mers bine!

Politica şi mustaţa

La scurtă vreme după ce îşi lăsase mustaţă, Sir Winston Churchill a fost invitat la un dineu.

– Domnule, i s-a adresat o doamnă care stătea lângă el, ţin să te anunţ că nu-mi pasă cât negru sub unghie nici de politica şi nici de mustaţa dumitale.

– Fiţi fără grijă, doamnă, i-a răspuns Churchill, n-aveţi nici o şansă să ajungeţi vreodată în contact nici cu una, nici cu alta!

Vinovatul

Voluminosul scriitor Chesterton s-a certat cu sfrijitul Bernard Shaw  şi i-a spus:

– Domnule, dacă cineva vă priveşte cu băgare de seamă îşi închipuie lesne că în această ţară a izbucnit o foamete cumplită.

– Da, a venit replica lui Shaw, dar are să vă tragă la răspundere numai pe dumneavoastră. Cine vă priveşte îşi dă seama că sunteţi singurul vinovat!

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste

Una din cele mai galante declaraţii de dragoste este aceea pe care ducele de Villa Mediona a făcut-o reginei Elisabeta. Aceasta i-a cerut să-i trimită portetul iubitei lui. Ducele i-a trimis… o oglindă!

Francisc I şi femeia urâtă

Curând după ce a părăsit închisoarea din Madrid, regele Francisc I a întrebat o femeie urâtă, în glumă, de când s-a întors din “ţara frumuseţii”.

– M-am întors, sire, i-a răspuns ea, chiar în ziua în care v-aţi înapoiat de la Pavia*.

*Pavia – locul unde francezii sunt înfrânţi în 1525 de trupele imperiale ale lui Carol V şi Francisc I este luat prizonier.

Să mor în locul tatălui meu!

După bătălia de la Actium, Octavianus a trecut în revistă prizonierii pe care voia să-i execute. Printre aceştia se afla un duşman îndârjit al său, anume Mitellus. Fiul acestuia, care luptase sub comanda generalului lui Octavianus, Marcus Vipsanius Agrippa, i s-a adresat astfel:

– Tatăl meu a fost inamicul tău şi îşi merită moartea. Eu te-am servit însă cu credinţă şi merit o răsplată. Dă-mi voie, ca recompensă, să mor în locul tatălui meu!

Octavianus l-a iertat pe Mitellus şi nu a primit jertfa fiului său.

Tot ai să regreţi!

Socrate a fost întrebat de un prieten:

– Ce să fac, să mă căsătoresc sau nu?

– Ori te căsătoreşti ori rămâi burlac, peste zece ani tot ai să regreţi!

Între funia călăului şi mireasă

În Evul Mediu era obiceiul ca atunci când cineva era dus la spânzurătoare şi funia se rupea, osânditul să fie graţiat. Dumnezeu arătând în acest fel că era nevinovat. Mai era, de asemenea, eliberat dacă o femeie se găsea să-l ia de bărbat. Atunci căsătoria avea loc chiar sub ştreang, preotul de spovedanie oficiind unirea celor doi, iar călăul fiindu-le naş. Suveranul elibera un document de iertare care dura cât dura şi căsnicia. Dacă cei doi divorţau, cel iertat o vreme era dus la ştreang.

Se înţelege că urâtele locului nu pierdeau nici o execuţie, în dorinţa de a-şi găsi alesul. Dar şi atunci se întâmpla să fie respinse. Se spune că un tâlhar cerut în căsătorie la locul execuţiei a fost atât de îngrozit de urâţenia celei care îl ceruse de soţ, încât i-a strigat călăului: ”Atârnă-mă, atârnă-mă iute cumetre!”

Un caz de iertare la ştreang îl reprezintă celebrul haiduc Iancu Jianu. O doamnă din înalta societate, Sultana, prietenă cu Radu Caragea, fata domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, l-a salvat de la execuţie pe Iancu Jianu cerându-l de bărbat, nunta având loc chiar sub locul spânzurătorii.

Alege cum vrei să mori

Bufonul regelui Frederic II a fost amestecat într-un complot împotriva acestuia. Adus în faţa lui, regele i-a spus:

– Pentru că ai fost un ”nebun” bun, îţi dau voie să-ţi alegi singur moartea.

– De bătrâneţe, Majestate, a răspuns prompt ”nebunul”.

Dacă aţi fi…

Lady Astor i-a spus într-o zi lui Winston Churchill:

– Dacă aţi fi soţul meu, v-aş pune otravă în cafea.

– Dacă aţi fi soţia mea – i-a răspuns el – cu siguranţă aş bea-o!

Şi oamenii politici plâng, nu-i aşa?

Plânsul politic nu-l întâlnim doar la oamenii politici de la noi. Adolphe Thier, preşedintele celei de-a treia republici franceze, a plâns în momentul în care Parlamentul l-a desemnat Eliberator al patriei, în 1877.

Richard Nixon a plâns în momentul în care republicanii l-au desemnat candidat la vicepreşedenţia SUA, în 1952. Se pare că a jucat teatru, pentru că într-un interviu din 1977, afirma că el “nu a plâns niciodată, mai cu seamă în public”.

Nikolai Rijkov, premierul sovietic din timpul lui Gorbaciov, a plâns când a vizitat Armenia devastată de cutremurul din 1988, fapt pentru care presa l-a numit bolşevicul plângăcios.

Bill Clinton a plâns şi el la prima investitură, lacrimile năpădindu-l atunci când a observat că obiectivul camerei de luat vederi este aţintit asupra lui!

Nu s-a lăsat mai prejos nici actualul preşedinte american, Barack Obama, care, negru fiind, a plâns aflând că a ajuns la Casa Albă!

Mare pagubă!

Când se ducea la repetiţii la “Scala” din milano, tenorul italian Enrico Caruso (1873-1921) cumpăra ziare mereu de la acelaşi vânzător. Într-o dimineaţă, însă, cântăreţul trecu mai departe fără să se oprească.

– Signore, aţi uitat să cumpăraţi ziarele! – strigă vânzătorul.

– N-am uitat, însă n-am portmoneul la mine.

– Nu-i nimic, signore! O să-mi plătiţi mâine.

– Şi dacă mor până atunci?

– Ei, mare pagubă!

Vă cred, dar…

Henric al VIII-lea, regele Angliei, hotărî să trimită un episcop la Francisc I, regele Franţei, într-o vreme când relaţiile dintre cei doi monarhi erau foarte încordate. Episcopul îi obiectă că misiunea încredinţată îi pune viaţa în primejdie.

– Să nu-ţi fie teamă!, ripostă Henric. Dacă Francisc te va ucide, voi pune să fie decapitaţi francezii aflaţi în puterea mea.

– Vă cred, spuse episcopul. Mi-e teamă însă că nici unul din capetele lor nu se va potrivi pe umerii mei!

Actualitatea în comentarii şi epigrame

Posted on by racoltapetru6

Dacă e să folosim cuvinte mari, precum e la modă în ultima vreme, ieri a fost o zi istorică, în care Curtea Constituţională Română, a avut de luat o decizie grea. Trebuie să recunosc că mă aşteptam la soluţia pe care au găsit-o şi ei, deoarece numai aşa era respectată Constituţia şi regulile cu care s-a pornit la efecturea referendumului pentru demiterea lui Traian Băsescu. Nu înseamnă că mă satisface (de bucurie nici nu poate fi vorba în cazul acesta, dar nici dacă ar fi fost o altă decizie), pentru că peste şapte milioane de oameni au votat pentru schimbare şi asta nu e deloc de neglijat.

Desigur că unii au votat de mai multe ori (chiar de zeci), alţii au pus ştampila la comanda primarilor sau fanaticilor politici, dar regula cea mai clară şi acceptată de ambele tabere a fost neprezentarea la vot a jumătate plus unu din persoanele înscrise pe listele electorale! Era vorba de listele cu care s-a pornit referendumul. Dacă nu s-a reuşit îndeplinirea cvorumului, e clar că majoritatea votanţilor nu sunt încântaţi de ideea de a-l lăsa pe Crin Antonescu preşedinte, fie şi interimar. Mai ales avându-l alături pe un premier păcătos, ca Victor Ponta. Mai ştii ce modificări legislative ar fi făcut până la toamnă, sau cum ar fi subjugat justiţia pentru a rămâne cât mai mult la putere? Chiar dacă poporul nu i-ar mai fi vrut.

De altfel, lăcomia şi lipsa lor de experienţă au condus la această criză politică din care ei erau siguri că vor ieşi victorioşi. Atât de siguri încât Crin Antonescu a promis solemn că va ieşi din politică dacă Traian Băsescu revine la Cotroceni. Nu cred că au fost mulţi cei care l-au crezut, fiindcă poanta asta am mai văzut-o la altul din aceeaşi postură şi, pe de altă parte, nu e genul de om care să se ţină de cuvânt. Ar fi fost o sinucidere socială. Drept care a găsit el un tertip semantic prin care să găsească o justificare pentru gogoaşa umflată pe care ne-a servit-o.

Bineînţeles că unii oameni au ieşit pe străzi, nemulţumiţi, aşa cum s-a format la noi un prost obicei. Fanaticii politici, cei care n-au ce lucra, cei care vreau să se vadă la televizor cum strigă în gura mare sau cei care simt că interesele lor sunt ameninţate, au găsit imediat vinovaţi. Chiar şi pe micul ecran vezi câte un înfocat susţinător al vreunei tabere ce nu-şi poate controla vocabularul şi aruncă invective în stânga şi-n dreapta.

Unul dintre cei mai comici este “saltimbancul isteric” de la Antena, respectiv emisiunea “În gura presei”. Ar trebui să se numească “În gura lui Mircea Badea”, căci nu prea are vreo legătură cu ce scrie presa. Era o vreme când emisiunile prezentate de Mircea Badea prezentau un oarecare interes şi argumentele lui aveau logică, în cea mai mare parte. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el de a decăzut în halul ăsta şi cum s-a înrăit într-atât de mult. Omului ăstuia, dacă nu-i convine de cineva (şi puţini sunt acei care-i sunt pe plac), aruncă invective din cele mai scabroase şi în modul cel mai copilăresc. Uneori îi intră în vocabular câte o expresie care-l satisface şi o repetă la infinit. Cum ar fi “noaptea minţii” sau chiar eternul “trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul” pe care le-a preluat de la altcineva, el nefiind capabil să creeze. Dar de cele mai multe ori se rezumă la epitete jignitoare, cum ar fi: prost, cretin, hoţ, puşcăriaş, mincinos etc.

Până nu demult eram un simpatizant al USL-ului şi speram să fie viitoarea coaliţie care să fie la putere. Dar de când văd cu câtă sălbăticie şi lipsă de noimă îi susţine acest realizator TV, m-am gândit că e ceva putred cu partidele astea şi mi-am reconsiderat poziţia. De fapt, am ajuns să-mi schimb orice preferinţe pe care le îmbrăţişează şi Mircea Badea. Nu pot concepe să-mi placă ce-i place şi lui: e clar că ar fi ceva în neregulă şi aş risca să mă dilesc, precum el. Prefer să mă distrez privindu-l cum se consumă şi aruncă obiecte.

Revenind la  chestiuni mai amiabile, fără să ne lăsăm influenţaţi de jocurile politice, ci privindu-le la rece, propun câteva epigrame noi, ce ar vrea să facă haz de situaţia nedorită în care ne-au adus cei care se luptă pentru putere.

Minciuni prezidenţiale

Că-şi dau demisia, precis!

Doi preşedinţi ne-au păcălit,

Dar când să facă ce-au promis,

S-au răsucit!

.

Demagogii

E mare demagogia,

Se promit verzi şi uscate;

Cât suportă România?

Şi poporul cât mai poate?!

.

Arbitru naţional

Se întreabă-ntreaga ţară

Dacă-i albă sau e neagră,

Haos ori democraţie,

Numai CCR-ul ştie.

.

Interpretări

Constituţia-i complicată

Şi poartă în ea misterul,

Iar românii tot aşteaptă

S-o traducă CCR-ul.

.

Etichete ruşinoase

Pe de-o parte-s emigranţii

Care fură pe la alţii,

Şi mai e categoria

Ce-şi dispută România.

O TAINĂ MEDICALĂ

Posted on by racoltapetru6

Vă dezvăluim azi o taină ţinută cu mari eforturi şi mulţi bani departe de urechile şi ochii “prostimii”. Lipsa sării din sânge!! Interesant, dar LOGIC. Aceeaşi problemă cu tensiunea arterială: înainte 130/80 era tensiune de aviator, acum este limita superioară a “normalului”. Să aibă aceeaşi justificare?

Vă dezvăluim azi o taină ţinută cu mari eforturi şi mulţi bani departe de urechile şi ochii “prostimii”. Excesul de sare, zahăr şi grăsimi, dăunează grav sănătăţii! Ăsta da avertisment medical! Ce înseamnă exces nu ne explică însă nimeni!!! La prima citire, exces înseamnă prea mult, dar raportat la greutatea fiecăruia!!!

Între copilul de 20 de kilograme şi adultul de 80 sau 120 de kilograme… e o marjă de eroare foarte mare, ca să pronunţi exces, sau să recomanzi doar 2, 4 sau 6 g de sare pe zi. Între omul de la munte… care bea apă puternic magnetizată şi aproape pură şi cel de la şes sau de la oraş care primeşte apa cea mai infectă, cel de la munte va dizolva şi elimina mult mai repede chimicalele! Nu uitaţi că nu suntem la fel, că nu avem aceeaşi grupă sanguină, că diferă şi RH-ul – purtătorul de oxigen din sânge! Unii au în sânge predominant Cuprul (RH negativ), alţii, cei mai mulţi, au Fierul (RH pozitiv)! Nu uitaţi ceea ce mulţi vor să ascundă:

– Orice reacţie a apei cu sarea produce căldură!!! Iar sarea formează principalul electrolit care, scos din sânge, reduce de… 11 000 de ori viteza transferului informaţional către creier!!! Mai simplu spus, lipsa sării din sânge… prosteşte!!! Intuiţia îmi spune că ăsta este scopul lor real: să devenim legume! La muncă şi înapoi acasă, la televizor, unde ni se repetă zilnic prostiile astea: excesul de sare, zahăr şi grăsimi dăunează grav sănătăţii! Dar excesul de alcool, tutun şi medicamente? De ce nu se fac campanii la TV cu acest subiect? De ce nu se fac campanii contra etnobotanicelor???

Nu este vorba de boală şi moarte, mai ales în rândul tinerilor? Ba da! Dar este vorba şi de bani, de mulţi bani, atât de mulţi încât viaţa copiilor şi a tinerilor… nu mai contează!!! Este vorba de profituri imense, accize şi taxe! Şi în fond este bine să ai multe “legume” în sistem! Pentru că legumele îşi plătesc taxele la zi! Amintiţi-vă! Ce face medicul prima dată când ajungi la spital? Îţi schimbă regimul alimentar: fără sare!!! Adică taie legăturile informaţionale cu creierul, ca să poate trimite medicamentele peste tot în corp. Amorţeşte creierul pentru că altfel, acesta, ar reacţiona imediat la chimicalele administrate! Ar declanşa alergii!

Dar zahărul? Zahărul e purtător de un cu totul alt tip de informaţii! Nu vorbim de “clasicul” zahăr alb, tos, chimizat la maxim!!! Vorbim de zahărul natural din fructe sintetizat de natură cu ajutorul apei! Vorbim de zaharurile multiple din mierea de albine, naturală. Glucoza participă direct la formarea acidului dezoxiribonucleic (ADN), adică a evoluţiei. Vitalitatea dvs. şi a copiilor dvs., atenţia, concentraţia, vin din zaharurile naturale! Şi evoluţia dvs. Genetică!

Grăsimile?! Să vedem ce spun studiile! Colesterolul ajută la formarea membranelor celulare; la sinteza hormonilor în grandele suprarenale şi în ovar!!! Colesterolul este indispensabil digestiei lipidelor, în urma transformării de către ficat în acid biliar. Nivele joase ale colesterolului, induse cu ajutorul medicamentelor, duc la apariţia depresiei, comportamentului violent, sinucidere, creşterea riscului de infarct miocardic şi mai ales o slabă funcţionare a sistemului imunitar.

În trecut, cineva cu un regim alimentar ce conţinea 300 mg de colesterol pe zi, cu un nivel HDL (colesterol bun) de 35 mg pe decilitru de sânge, era considerat normal. Asta până când cei de la OMS au hotărât să schimbe normele! Să le coboare la 200! Imediat au apărut 36 de milioane de ”bolnavi”, şi 4,3 de miliarde de dolari pe an, câştig, dintr-un foc! Între vrăjeala ştiinţifică a unora şi intuiţia lui strămoşească, ciobanul român a ales intuiţia!… tot cu slana, pita, ceapa şi pălinca trăieşte! Nu face exces şi trăieşte mult şi bine… cum aţi vrea să-şi crească altfel oile, să lupte cu frigul, cu ploile, cu lupii? Şi toate astea până pe la 60-70 de ani… cu un cojoc miţos de 40 de kilograme pe umeri şi bâta în mână? Acum trageţi dvs. concluziile.

APA- Ce face apa dacă e băută înainte de a mânca şi imediat după masă!

Un articol foarte bun. Nu doar despre apa caldă după mâncare, dar şi despre atacul de cord. Chinezii şi japonezii beau ceai fierbinte în timpul mesei, nu apă rece. Poate e timpul să adoptăm obiceiul lor la masă. Pentru cei cărora le place să bea apă rece, acest articol li se adresează direct. Este frumos să bei un pahar cu apă rece după masă, dar apa rece solodifică hrana uleioasă pe care tocmai ai înghiţit-o. Când aceasta reacţionează cu acidul, se va rupe şi va fi absorbită de intestine  mai repede decât mâncarea solidă. Trece în intestine şi foarte rapid se transformă în grăsime şi duce la cancer. Este cel mai bine să se bea supa fierbinte sau apă caldă după mâncare.

SIMPTOME COMUNE DE ATAC DE CORD

Un punct serios referitor la atacul de cord. Ar trebui să ştiţi că nu fiecare simptom de atac de cord este ”durerea braţului stâng”. Atenţie la dureri intense ”în zona fălcilor”. S-ar putea să nu aveţi niciodată prima ”durere în piept” în timpul atacului de cord. ”Nausea” (ameţeala) şi ”transpiraţia intensă” sunt tot simptome comune. 60% din cei care au atac de cord în timpul somnului nu se trezesc. Durerea la fălci te poate trezi din somnul adânc. Să fim atenţi. Cu cât ştim mai mult, cu atât avem mai multe şanse de supravieţuire.

Bila de lemn

Posted on by racoltapetru6

Merge un om la frizerie să se bărbierească. El îi spune bărbierului că niciodată nu a putut fi bine ras pe obraji.

– Nici o problemă, spune bărbierul scoţând o bilă mică de lemn, dintr-un sertar. Luaţi în gură bila asta şi ţineţi-o între gingii şi obraz.

Omul face asta şi capătă cel mai fin bărbierit din câte a simţit vreodată. La sfârşit întreabă:

– Şi dacă înghiţeam bila?

– Nu era nici o problemă, o aduceaţi a doua zi înapoi, la fel ca toţi ceilalţi clienţi…!

ÎNTREBARE: Care este asemănarea dintre un proxenet şi un preot? – Amândoi spun: “Mergi cu domnul!”

Poliţist la dozator

Posted on by racoltapetru6

În faţa unui dozator de cafea un poliţist observă cum un tip introduce o fisă, apasă un buton; omul îşi ia cafeaua şi pleacă. Curios, poliţistul introduce şi el o fisă, apasă un buton şi-i cade cafeaua. Foarte fericit, acesta îşi schimbă toţi banii în fise şi începe să le introducă în dozator. Tot băga fisa, apăsa pe buton, lua cafeaua, o punea deoparte şi iar băga o fisă, şi tot aşa în continuare. La un moment dat, un tip de la coada ce se făcuse între timp îi spune:

– Hai dom’le, odată! Că m-am săturat de când stau aici.

La care poliţistul răspunde:

– Ce vrei bă, te oftici că am noroc şi câştig?

ÎNTREBARE: Care-i diferenţa dintre un car şi o ţigară? – La car trag doi boi, la ţigară numai unul.

Tărâmul nemuritorilor (II)

Posted on by racoltapetru6

Tătic la 80 de ani

Dacă în orice altă provincie a Pakistanului, speranţa de viaţă atinge circa 50-60 de ani, tipic de altfel pentru o ţară din lumea a treia, se pare că în Valea Hunza oamenii de ştiinţă sunt martori direcţi ai unui fenomen incredibil. Conform studiilor derulate sub egida a numeroşi cercetători, în Valea Hunza trăiesc probabil cei mai longevivi oameni din lume. Primul dintre cercetătorii care şi-au dedicat viaţa analizei amănunţite a aşa numitului “Mit Hunza” a fost americanul Jaz Milton Hoffman, care în anul 1960 a fost delegat de către U.S. National Geriatric Society să studieze cauzele şi factorii care determină starea de sănătate şi longevitatea proverbială a hunzakuţilor. Dr. Hoffman şi-a notat observaţiile într-o lucrare care avea să facă multe valuri în medicina modernă. Volumul ”Hunza: Secrets of the Word’s Healthiest and Oldest Living People” relatează despre un ţinut îndepărtat unde oamenii nu suferă de bolile comune populaţiilor occidentale sedentarizate şi consumatoare de alimente nocive. În Hunya, nici măcar cei mai bătrâni oameni nu sufereau de Parkinson, colesterol mărit, boli de inimă, cancer (cancerul este totalmente necunoscut în rândul lor), artită, carii dentare, afecţiuni ale vezicii urinare, diabet, tuberculoză, hipertensiune arterială, alergii, astm, boli de ficat, constipaţie, hemoroizi sau alte sute de afecţiuni care vin ca o ironică notă de plată pentru noi, cei ”civilizaţi, avansaţi tehnologic şi atotştiutori în ignoranţa noastră educată”.

În Hunza nu există spital, farmacie, azil de nebuni, secţie de poliţie, închisori, crime sau cerşetori. Iar asta nu din cauză că aceşti oameni sunt prea “barbari” sau săraci să le construiască, ci pentru că nu au existat niciodată, iar societatea hunzakuţilor nu are pur şi simplu nevoie de aceste avanposturi ale “omului civilizat”. Credeţi sau nu, dar aici se întâlnesc la tot pasul bătrânei şi bătrânici simpatici care nu mai ţin minte când anume s-au născut, dar care au vârste de 120-140 (!) de ani, conform măsurătorilor şi analizelor de ultimă oră.

În Hunza, oamenii mor fie în urma accidentelor, fie de bătrâneţe, la vârste matusalemice. În niciun caz nu sunt seceraţi de boli degenerative, precum bătrânii din Occident. Dar cea mai mare surpriză a medicinei moderne a avut loc în urma investigării cazurilor des întâlnite în care “mamele” aveau 60-70 de ani şi taţii 70-90 de ani. Pare incredibil, nu?

Unul din avantajele combinaţiei de factori precum alimentaţia specifică, calitatea superioară a aerului şi a apei, alături de munca fizică neostoită, a dus la acest miracol al vieţii. La vârste la care alţi oameni sunt deja în sicrie sau au rolul unor bunici ramoliţi care se târâie cu ajutorul bastoanelor sau al scaunului cu rotile, lichidul seminal al bătrânilor din Hunza are încă capacitatea de a procrea. La început, autorităţile pakistaneze au refuzat să recunoască această neobişnuită situaţie, comentând ironic că odraslele nou născute ale bătrânilor de 80 de ani, aparţineau, de fapt, altor tineri din sate. Dar testele de paternitate efectuate în laboratoare din Marea Britanie şi S.U.A. au certificat că miturile şi zvonurile erau adevărate, iar bătrânii octogenari sunt, într-adevăr, taţii nou născuţilor.

Bucate pentru viaţă îndelungată

Populaţiile umane care au beneficiat de-a lungul timpului de câmpii mănoase, bune de cultivat şi de păşuni abundente, potrivite pentru creşterea turmelor de animale, s-au bucurat dintotdeauna de o viaţă uşoară, în care găsirea şi prepararea hranei a devenit treptat o artă, nu o chestiune de viaţă şi de moarte. Nu a fost cazul hunzakuţilor. Păşunile erau aproape inaccesibile, animalele lor erau ţinute în cea mai mare parte a anului în grajduri şi hrănite cu sărăcăcioase resturi vegetale. Contrar modei vegetariene din prezent, care dictează cu literă de lege că mâncatul cărnii duce la toate bolile posibile şi scurtează viaţa, hunzakuţii nu s-au dat niciodată înapoi de la consumul cărnii de oaie, capră şi iac, găinile fiind foarte rare în Vale.

Goniţi de asprimea zilelor de iarnă, când frigul tăios amplifică foamea, vânătorii locali escaladau stâncile la vânătoare de capre sălbatice Markhor, mufloni, gâşte, cocori, raţe şi fazani. De la un animal mâncau totul, nu doar carnea. Pielea, creierul, organele interne – tot era consumat, până şi oasele erau sparte pentru recoltarea măduvei. Carnea era foarte căutată în aşanumita “Dietă de iarnă” Hunza. În anotimpul rece, nevoia de calorii era stringentă, iar localnicii o suplineau prin consumul intensiv de lapte, brânzeturi şi unt.

Cu totul alta este “Dieta de vară”, când băştinaşii se hrănesc după o tradiţie foarte veche pe care o respectă cu stricteţe. Dacă în anotimpul rece aveau o dietă foarte bogată în grăsimi animale, odată cu venirea primăverii, alimentaţia lor se schimbă în mod radical. În primul rând, o mare parte a alimentelor sunt consumate crude, fără a fi gătite sau prelucrate în foc. De fapt, în anotimpul cald, masa zilnică se compune din 80% legume şi fructe consumate crude. La o analiză ştiinţifică a reieşit că hunzakuţii beneficiază de 40% calorii din cereale nedecorticate, 30% calorii din legume, 15% calorii din fructe, 10% din leguminoase şi doar 1% din alimente de provenienţă animală.

Cazurile de obezitate provocată de exces de calorii sunt necunoscute aici, mai dese fiind cele de malnutriţie. Copiii sunt alăptaţi până la 6-7 ani, fapt care le aduce un sistem imunitar de fier şi un aport de calciu neegalat, comparativ cu copiii occidentalilor. Aerul rece şi altitudinea ridicată fac ca microbii şi bacteriile să fie aproape inexistenţi. Rozătoarele şi insectele care transmit diverse boli sunt necunoscute în Vale. Alimentele nu sunt niciodată procesate sau rafinate. Aici nimeni nu consumă zahăr, foarte preţuită este în schimb mierea.

Unul dintre secretele longevităţii de invidiat a băştinaşilor constă în consumarea în cantităţi imense a caiselor. Caisul este unul dintre puţinii pomi fructiferi care s-au putut adapta la asprimea climei din regiune. Caisele sunt mâncate crude în anotimpul cald, iar cantităţile care nu pot fi consumate sunt pregătite pentru iarnă într-un mod original. Caisele rămase sunt tăiate în două şi puse la uscat pe tăvi uriaşe de lemn, care sunt urcate apoi pe acoperişul caselor pentru ca soarele timid de vară să conserve principiile active, vitaminele şi mineralele din valoroasele fructe. La fel sunt preparate şi cireşele sau prunele. Sâmburii de caise sunt sparţi, iar miezul este strâns cu mare grijă. După ce este uscat tot la soare, miezul sâmburilor este măcinat într-o făină din care femeile Hunza pregătesc aluat pentru pâine şi prăjituri tradiţionale. Caisele conţin mari cantităţi de vitamina B-17 un excelent element natural împotriva cancerului.

Un alt secret al longevităţii rezidă, probabil, în modalitatea “neortodoxă” prin care localnicii îşi gătesc tradiţionala “Pâine Hunza”. Pentru realizarea acestui aliment miraculos, băştinaşii macină în piatră boabe de grâu, orz şi hrişcă. Făina rezultată este amestecată cu ulei de canola, miere, melasă, lapte de soia, sare de mare, scorţişoară, nucşoară, suc proaspăt de lămâie şi portocală, ouă, ulei de măsline, praf de curry, pătrunjel, ghimbir şi banane uscate, multe dintre aceste ingrediente fiind obţinute de băştinaşi în urma trocului. Pâinea rezultată este coaptă pe jumătate în tipsii mari de metal. Tradiţia cere să fie coaptă doar pe jumătate, astfel încât principiile active, vitaminele şi nutrienţii să nu fie distruşi de temperaturile mari din cuptor.

Poate că întreg secretul sănătăţii şi longevităţii acestor oameni stă, de fapt, în simpla şi banala apă. Cu un singur amendament necesar: apa băută de hunzakuţi provine din izvoarele care o aduc din gheţarul Ultar. Analizele de laborator au arătat că apa din gheţarul Văii Hunza este foarte bogată în potasiu şi cesiu, din acest motiv apa pură băută de băştinaşi este o apă foarte bogată în metale active/alcaline care, în ultimă instanţă, previn apariţia cancerului.

Până când ştiinţa va dezlega cu adevărat misterul longevităţii acestor oameni, într-o vale ascunsă din Himalaya, boala şi bătrâneţea vor fi sfidate în continuare. Atâta timp cât vor fi respectate tradiţiile şi obiceiurile străvechi din acest colţ uitat de lume.

Tărâmul nemuritorilor

Posted on by racoltapetru6

Tărâmul nemuritorilor: Hunza – Valea Vieţii

Taramul nemuritorilor: Hunza – Valea Vietii 

În anul 1870, un general britanic, împreună cu garnizoana sa, urca pentru prima dată pe valea râului Hunza, o zonă uitată de timp, ascunsă în ungherele muntoase din nord-estul Indiei de atunci. Întreaga omenire se afla în faţa unui miracol care sfida regulile ştiinţei oficiale. Oamenii care trăiau de milenii în acest loc uitat de boală, suferinţă, tristeţe şi stres, atingeau vârste incredibile, se bucurau de o stare a sănătăţii nemaiîntâlnită nicăieri în lume şi puteau procrea la vârste la care cei mai mulţi occidentali zăceau deja în sicrie. Astăzi, misterul Văii Hunza şi al locuitorilor este la fel de mare, în ciuda sutelor de investigaţii şi cercetări ştiinţifice. Beatitudinea uluitoare a acestui loc, suprapusă longevităţii deja proverbiale a locuitorilor săi, pare să ascundă, în continuare, secretul Frumuseţîî fără Bătrâneţe şi al Vieţii fără de Moarte…

Undeva în Pakistan…

Dacă o căutăm strict după coordonate geografice, Hunza este o mică vale muntoasă din regiunea Gigit-Baltistan, provincia autonomă de nord-vest din Pakistan. Întreaga vale este situată la înălţimea de 2.500 de metri, având o suprafaţă de 7.900 kilometri pătraţi. Fostul oraş Baltit, actualmente Karimbad, este principalul orăşel al regiunii, astăzi – o populară destinaţie turistică, datorită priveliştilor spectaculoase din împrejurimi. Zona este mărginită de munţi maiestuoşi, precum Utar Sar, Rakaposhi, Bojahagur Duanasir II, precum şi piscurile Hunza, Ghenta, Diran şi Bublimating: toţi munţii enumeraţi străpungând cerul cu înălţimi de peste 6.000 de metri.

Istoria locului este interesantă, Hunza fiind la începuturile sale un mic stat izolat, mărginit de Tibet la nord-est, şi Munţii Pamir la nord-vest. Principatul, condus în mod tradiţional de prinţi denumiţi pe aceste meleaguri Thum, a fost dizolvat în anul 1974, când a fost inclus în frontierele Pakistanului actual de către Zulfikar Ali Bhutto.

 

 

Schimbarea politică nu a deranjat prea mult cursul vieţii de aici, locuitorii continuând să trăiască îń aceeaşi stare de libertate cum vieţuiseră în ultimii 900 de ani, sub conducerea Thum-ilor locali. Britanicii încercaseră şi ei, fără prea mult succes, să stăpânească cu pumn de fier valea. Întreaga perioadă de dominaţie britanică s-a întins doar între anii 1889-1892. Ultimul prinţ, Thum Mir Safdar Ali Khan Hunza, a fugit în Kashgar-ul chinez, cerând azil politic. Băştinaşilor nu le-a fost deloc greu să îşi apere valea în timpul invaziilor, deoarece trecătorilor prin care se făcea pe vremuri accesul în zonă, aveau o lăţime de doar 50 de centimetri!

Temperatura aerului în vale oscilează între +27 de grade Celsius şi -10 grade Celsius pe timp de iarnă, când întregul complex al Trecătorii Karakoram este blocat de zăpezi. Districtul Hunza-Nagar a devenit cea mai nouă diviziune din teritoriul Gilgit-Baltistan, fiind inclus de-abia în luna iulie a anului 2009.

 

 

La marginea Raiului

Valea Hunza este o frumuseţe absolută, ireală. Toţi marii călători care au venit şi aici, atraşi de faima locului şi de longevitatea extremă a băştinaşilor, declară cu mâna pe inimă că nu au mai întâlnit nicăieri o asemenea alăturare armonioasă de minuni naturale. TRecătoarea prin care se intră din Gilgit în Hunza este foarte dificil de parcurs, fiind situată la înălţimea de 4.176 metri.Odată intrat în vale, trecătorului i se dezvăluie în faţa ochilor un peisaj edenic, iar dacă soarele scaldă piscurile înzăpezite şi valea multicoloră, senzaţiile sunt indescriptibile şi puternic amplificate de aerul tare şi nefiresc de curat al înălţimilor.

Văile de piatră albăstruie ale munţilor mărginesc de o parte şi de alta grădini şi terase cultivate cu pomi fructiferi şi orz, alături de păşuni netede, unde pasc turme de animale crescute pentru lâna, laptele şi carnea lor. Deoarece în valea Hunza plouă rar, localnicii au dezvoltat în timp un ingenios sistem de irigaţii prin care apa cristalină, provenită din topirea periodică a gheţarilor, se scurge către grădinile, păşunile şi locuinţele lor. Originalul sistem de apeducte are o lungime totală de peste 80 de km şi preia în mare parte apa scursă de geţarul Ultar, situat la înălţimea de 7.788 metri, în Muntele Rakaposhi. Apeductul, alcătuit din lemn, este ancorat în stâncă cu piroane lungi de oţel.

 

 

Inaccesibilitatea văii, combinată cu relieful extrem de accidentat a dus la secole de izolare faţă de influenţa venită din exterior. Spre exemplu, nu mai devreme de anii ’50 ai secolului trecut, locuitorii din Hunza nu văzuseră nici măcar un singur Jeep sau avion în zbor, în ciuda faptului că armata pakistaneză amenajase deja un aeroport în Gilgit, la doar 70 de km distanţă.

Sursele istorice ne spun că hunzakutii, cum sunt denumiţi băştinaşii, se bucurau de un renume de păstori turbulenţi şi agresivi. Cu toate acestea, cu doar 10 ani înaintea sosirii britanicilor în zonă, oamenii semnaseră un tratat de prietenie şi neagresiune cu comunităţile cu care se învecinau. Le-a fost destul de greu, ţinând cont că timp de sute de ani se ocupaseră în principal cu jefuirea caravanelor chineze care traversau trecătorile muntoase ce leagă Tibetul de Kashmir. Conform folclorului local, tratatul de pace şi bună vecinătate a fost semnat numai în urma deselor insistenţe ale fiului Thum-ului faţă de acesta. Juniorul ajunsese atăt de oripilat de torturile şi crimele săvârşite de părintele său, încât l-a convins în cele din urmă să renunţe la banditismul oficial şi să îşi cruţe vecinii.

 

 

 

 

Limba băştinaşilor nu are cuvinte de împrumut din dialecte hinduse, urdu sau lepcha, vorbite în zonă. Pentru a compensa eventuala izolare a hunzakuţilor în rândul cetăţenilor pakistanezi, autorităţile de la Islamabad au deschis totuşi scoli de limba urdu. Culturile terasate din Vale se întind ca un puzzle multicolor până la 50 de nivele de înălţime. La bază se află casele oamenilor, iar deasupra culturile agricole. Zona a fost sărăcăcioasă în mod tradiţional. Locuitorii au pentru propria vale o vorbă edificatoare: “Aici este ţara unde nimic nu este îndeajuns…” Poate doar vieţile matusalemice şi pietrele. Adevărul este că aici, vitregia Naturii a făcut ca oamenii să se mulţumească dintotdeauna cu puţin. Pământul este deosebit de sărac, tot bălegarul strâns de la animale este folosit la îngrăşarea stratului superficial de sol care acoperă stâncile. Sol care a fost adus aici doar sub forma prafului transportat de vânturi reci. Numărul animalelor este limitat de lipsa păşunilor. Turmele de capre, oi şi iaci sunt duse vara pe culmile înalte ale munţilor, unde se mai găsesc petice de verdeaţă. Astăzi, localnicii din Hunza şi-au pierdut din reputaţia de brianzi din trecut, fiind faimoşi pentru ospitalitatea arătată turiştilor.

Rata alfabetizării din Vale este printre cele mai ridicate din Pakistan, atingând o cifră de peste 90% în rândul copiilor hunzakuţi. Practic, orice copil din generaţiile recente urmează şcoala până la nivelul liceului. Mulţi aleg să meargă mai departe şi studiază în universităţi din Pakistan sau Occident. Majoritatea hunzakuţilor din zilele noastre sunt musulmani aparţinând sectei ismailiţilor, venerându-l pe Înălţimea Sa, Prinţul Karim Aga Khan IV. În satul Ganish, peste 90% din locuitori sunt musulmani şiiţi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tunelurile dacilor

Posted on by racoltapetru6

Tunelurile dacilor…?!? >>Ipoteze… teorii…>> Trasee secrete şi drumuri pe sub munţi, folosite încă de pe vremea dacilor? O simplă legendă sau… În fiecare zi, indiferent că e vară, toamnă, primăvară sau iarnă, sute de persoane vin să traverseze zona Bucegilor. Unii vin pur şi simplu pentru munte, alţii vin atraşi de legendele ce cuprind întreg ţinutul Bucegilor. Iar alţii vin în căutarea comorilor rămase prin peşteri, din cele mai vechi timpuri, aşa cum spun legendele locale. Pentru că în zona Bucegilor trece un lanţ de drumuri subterane, cunoscute doar de câteva persoane, la ora actuală. În vremuri de restrişte, încă din vremea dacilor, obştile trimiteau femeile şi copiii aici, trimiteau comorile ce le aveau şi porneau la luptă împotriva invadatorilor. Pe sub munte se poate ajunge dintr-o parte în alta a munţilor.

În anul 105 armatele romane conduse chiar de împărat, pătrundeau în teritoriul dacilor, ocupând cetate cu cetate. Era al doilea război şi Traian era decis ca de data asta să supună definitiv Dacia. Din aceste considerente nu se grăbea, preferând să construiască de fiecare dată pe unde trecea cetăţi şi castre care să asigure spatele armatei sale.

La un moment dat, între romani şi Sarmizegetusa nu mai era nici o cetate. Cu toate astea, în munţi, pe loc deschis, la întâlnirea a două pârâuri, s-a dat o luptă pe viaţă şi pe moarte între cele două oşti. Era sfârşitul toamnei. Dacii erau conduşi personal de Decebal, iar romanii de unul dintre generalii lui Traian, cel care, după cucerirea Daciei, urma să devină primul guvernator al noii provincii romane. Lupta a fost îngrozitoare şi a durat toată ziua. Spre seară, balanţa începuse să încline spre romani, din cauza numărului mare de luptători de profesie pe care îi aveau.

La un moment dat, marele preot dac, Vezina, a fost văzut căzând în luptă. Atunci dacii au început să şovăie, văzând în asta un semn din partea marelui lor zeu, Zamolxis. Ca să nu piardă de tot lupta, Decebal a dat ordin de retragere şi… armatele dacilor au dispărut în câteva minute ca înghiţite de pământ. Degeaba au trimis romanii trupe în urmărirea fugarilor. Acestea se întorceau toate cu acelaşi răspuns: în faţa lor nu mai exista nici un fel de duşman…

A urmat o pauză de câteva zile, pauză care a fost cât pe ce să salveze soarta regatului dac. Pentru că, profitând de ea, Decebal a realizat o lovitură care a rămas în analele războaielor: a încercat să mute centrul operaţiunilor la sud de Dunăre, pe teritoriul roman. La vremea respectivă nimeni nu a putut înţelege cum, în condiţiile unei ierni cumplite, cum a fost cea din 105, Decebal a ajuns, într-un interval de timp extrem de scurt – mai puţin de 2 zile – să străbată munţii Daciei, ajungând la locul de întâlnire cu aliaţii săi şi trecând Dunărea ca să atace castrele romane de pe teritoriul actual al Bulgariei. Din păcate, în urma unei trădări din rândul nobililor daci, Traian a aflat secretul mişcărilor rapide de trupe: Decebal s-a folosit de tunelurile subterane care traversau munţii dintr-o parte în cealaltă.

După bătălia de la Adamclisi, când fiecare dintre aliaţii înfrânţi ai dacilor se retrăgeau spre locurile lor de baştină, dacii conduşi de Decebal au căzut în câteva ambuscade organizate de romanii care îi aşteptau în tunelurile de trecere. Neaşteptându-se la aşa ceva, mare parte din trupele repliate au fost nimicite, puţini fiind dacii care au ajuns la Sarmizegetusa. După acest atac, Traian a ordonat astuparea tunelelor pe care le descoperise. Cu toate astea, multe au rămas necunoscute de cotropitorul roman, fiind folosite mai târziu de domnitorii români. Aşa au fost trecerile subterane din zona Bucegilor. Cei mai populari munţi ai României sunt străbătuţi de la un capăt la altul de treceri subterane, puţini fiind cei care cunosc existenţa acestora.

Despre existenţa tunelurilor aveau cunoştinţă numai sarcedoţii daci şi unii nobili, aceştia din urmă cunoscând doar anumite treceri strategice şi nu pe toate. Ducând mai departe moştenirea spirituală a înaintaşilor lor, preoţii daci au transmis novicilor secretele trecerilor de sub pământ, secrete preluate de preoţii creştini, paznici ai comorilor spirituale şi nu numai, ale acestui popor şi retransmise mai departe doar călugărilor virtuoşi. Pentru că aici, în interiorul Bucegilor, există o parte din secretul existenţial al nostru, al românilor, ca popor.

Pe vremea domnitorilor din dinastia Basarabilor şi a celor de după ei, platoul Bucegilor era interzis oamenilor de rând. Acolo se antrenau oştile de elită ale domnitorului. Oare de ce, din toate locurile posibile din ţara asta, domnitorii au ales ca loc de antrenament tocmai platoul Bucegilor? De ce nu un loc la câmpie, unde antrenamentele călare se puteau desfăşura în condiţii mai bune? Simplu. Pentru că, în vremuri de restrişte, tezaurul ţării era adăpostit în tunelele din zonă, iar oştile aveau ca sarcină prioritară, paza comorilor.

Mai mult, legendele locale vorbesc despre existenţa unui tezaur deosebit. Un tezaur acumulat şi păstrat în zonă de-a lungul a zeci de generaţii de conducători. Se spune că fiecare din aceştia trebuia să sporească tezaurul pe durata domniei lui şi nu avea voie să folosească niciodată odoarele de preţ din tezaurul sfânt. Cei care nu au ţinut cont de asta au fost loviţi de un blestem cumplit, ei şi familiile lor fiind risipite în vânt. Se spune că acest blestem a lovit cele două ramuri conducătoare din familia Basarabilor, repectiv Drăculeştilor şi cea a Dăneştilor, mulţi domnitori din aceste familii murind asasinaţi, ei şi familiile lor, pentru încercarea de a folosi tezaurul ţării în scop personal.

În ultimii ani, în zona Bucegilor s-au efectuat măsurători energetice care au constatat existenţa unor câmpuri de forţă extraordinară şi a unor treceri subterane care traversau munţii dintr-o parte în cealaltă. Mai mult, aceleaşi măsurători au arătat existenţa a două treceri subterane care merg din zona Bucegilor până în apropiere de Peştera Urşilor din Carpaţii Occidentali, acestea fiind întretăiate din când în când de diverse tunele mai mici sau mai lungi.

Ceea ce este uimitor e altceva. Privite de sus (ipotetic) aceste tuneluri nu străbat munţii haotic ci sub forma unor linii care configurează imaginea unui lup imens, având gura deschisă, ca atunci când se aruncă asupra prăzii. Capul lupului este în Munţii Apuseni, iar coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa. Întrebarea logică este dacă aceste treceri subterane au fost făcute de mâna omului sau dacă au fost doar descoperite şi folosite de oameni? Este o întrebare la care, deocamdată nu are cine să răspundă. Poate doar misticii, care au avut curajul să afirme că totul a fost construit de Zamolxis atunci când Marele Zeu a decis să apere acest pământ sfânt şi pe cei ce-l locuiesc.