Tărâmul nemuritorilor: Hunza – Valea Vieţii

 

În anul 1870, un general britanic, împreună cu garnizoana sa, urca pentru prima dată pe valea râului Hunza, o zonă uitată de timp, ascunsă în ungherele muntoase din nord-estul Indiei de atunci. Întreaga omenire se afla în faţa unui miracol care sfida regulile ştiinţei oficiale. Oamenii care trăiau de milenii în acest loc uitat de boală, suferinţă, tristeţe şi stres, atingeau vârste incredibile, se bucurau de o stare a sănătăţii nemaiîntâlnită nicăieri în lume şi puteau procrea la vârste la care cei mai mulţi occidentali zăceau deja în sicrie. Astăzi, misterul Văii Hunza şi al locuitorilor este la fel de mare, în ciuda sutelor de investigaţii şi cercetări ştiinţifice. Beatitudinea uluitoare a acestui loc, suprapusă longevităţii deja proverbiale a locuitorilor săi, pare să ascundă, în continuare, secretul Frumuseţîî fără Bătrâneţe şi al Vieţii fără de Moarte…

Undeva în Pakistan…

Dacă o căutăm strict după coordonate geografice, Hunza este o mică vale muntoasă din regiunea Gigit-Baltistan, provincia autonomă de nord-vest din Pakistan. Întreaga vale este situată la înălţimea de 2.500 de metri, având o suprafaţă de 7.900 kilometri pătraţi. Fostul oraş Baltit, actualmente Karimbad, este principalul orăşel al regiunii, astăzi – o populară destinaţie turistică, datorită priveliştilor spectaculoase din împrejurimi. Zona este mărginită de munţi maiestuoşi, precum Utar Sar, Rakaposhi, Bojahagur Duanasir II, precum şi piscurile Hunza, Ghenta, Diran şi Bublimating: toţi munţii enumeraţi străpungând cerul cu înălţimi de peste 6.000 de metri.

Istoria locului este interesantă, Hunza fiind la începuturile sale un mic stat izolat, mărginit de Tibet la nord-est, şi Munţii Pamir la nord-vest. Principatul, condus în mod tradiţional de prinţi denumiţi pe aceste meleaguri Thum, a fost dizolvat în anul 1974, când a fost inclus în frontierele Pakistanului actual de către Zulfikar Ali Bhutto.

 

 

Schimbarea politică nu a deranjat prea mult cursul vieţii de aici, locuitorii continuând să trăiască îń aceeaşi stare de libertate cum vieţuiseră în ultimii 900 de ani, sub conducerea Thum-ilor locali. Britanicii încercaseră şi ei, fără prea mult succes, să stăpânească cu pumn de fier valea. Întreaga perioadă de dominaţie britanică s-a întins doar între anii 1889-1892. Ultimul prinţ, Thum Mir Safdar Ali Khan Hunza, a fugit în Kashgar-ul chinez, cerând azil politic. Băştinaşilor nu le-a fost deloc greu să îşi apere valea în timpul invaziilor, deoarece trecătorilor prin care se făcea pe vremuri accesul în zonă, aveau o lăţime de doar 50 de centimetri!

Temperatura aerului în vale oscilează între +27 de grade Celsius şi -10 grade Celsius pe timp de iarnă, când întregul complex al Trecătorii Karakoram este blocat de zăpezi. Districtul Hunza-Nagar a devenit cea mai nouă diviziune din teritoriul Gilgit-Baltistan, fiind inclus de-abia în luna iulie a anului 2009.

 

 

La marginea Raiului

Valea Hunza este o frumuseţe absolută, ireală. Toţi marii călători care au venit şi aici, atraşi de faima locului şi de longevitatea extremă a băştinaşilor, declară cu mâna pe inimă că nu au mai întâlnit nicăieri o asemenea alăturare armonioasă de minuni naturale. TRecătoarea prin care se intră din Gilgit în Hunza este foarte dificil de parcurs, fiind situată la înălţimea de 4.176 metri.Odată intrat în vale, trecătorului i se dezvăluie în faţa ochilor un peisaj edenic, iar dacă soarele scaldă piscurile înzăpezite şi valea multicoloră, senzaţiile sunt indescriptibile şi puternic amplificate de aerul tare şi nefiresc de curat al înălţimilor.

Văile de piatră albăstruie ale munţilor mărginesc de o parte şi de alta grădini şi terase cultivate cu pomi fructiferi şi orz, alături de păşuni netede, unde pasc turme de animale crescute pentru lâna, laptele şi carnea lor. Deoarece în valea Hunza plouă rar, localnicii au dezvoltat în timp un ingenios sistem de irigaţii prin care apa cristalină, provenită din topirea periodică a gheţarilor, se scurge către grădinile, păşunile şi locuinţele lor. Originalul sistem de apeducte are o lungime totală de peste 80 de km şi preia în mare parte apa scursă de geţarul Ultar, situat la înălţimea de 7.788 metri, în Muntele Rakaposhi. Apeductul, alcătuit din lemn, este ancorat în stâncă cu piroane lungi de oţel.

 

 

Inaccesibilitatea văii, combinată cu relieful extrem de accidentat a dus la secole de izolare faţă de influenţa venită din exterior. Spre exemplu, nu mai devreme de anii ’50 ai secolului trecut, locuitorii din Hunza nu văzuseră nici măcar un singur Jeep sau avion în zbor, în ciuda faptului că armata pakistaneză amenajase deja un aeroport în Gilgit, la doar 70 de km distanţă.

Sursele istorice ne spun că hunzakutii, cum sunt denumiţi băştinaşii, se bucurau de un renume de păstori turbulenţi şi agresivi. Cu toate acestea, cu doar 10 ani înaintea sosirii britanicilor în zonă, oamenii semnaseră un tratat de prietenie şi neagresiune cu comunităţile cu care se învecinau. Le-a fost destul de greu, ţinând cont că timp de sute de ani se ocupaseră în principal cu jefuirea caravanelor chineze care traversau trecătorile muntoase ce leagă Tibetul de Kashmir. Conform folclorului local, tratatul de pace şi bună vecinătate a fost semnat numai în urma deselor insistenţe ale fiului Thum-ului faţă de acesta. Juniorul ajunsese atăt de oripilat de torturile şi crimele săvârşite de părintele său, încât l-a convins în cele din urmă să renunţe la banditismul oficial şi să îşi cruţe vecinii.

 

 

 

 

Limba băştinaşilor nu are cuvinte de împrumut din dialecte hinduse, urdu sau lepcha, vorbite în zonă. Pentru a compensa eventuala izolare a hunzakuţilor în rândul cetăţenilor pakistanezi, autorităţile de la Islamabad au deschis totuşi scoli de limba urdu. Culturile terasate din Vale se întind ca un puzzle multicolor până la 50 de nivele de înălţime. La bază se află casele oamenilor, iar deasupra culturile agricole. Zona a fost sărăcăcioasă în mod tradiţional. Locuitorii au pentru propria vale o vorbă edificatoare: “Aici este ţara unde nimic nu este îndeajuns…” Poate doar vieţile matusalemice şi pietrele. Adevărul este că aici, vitregia Naturii a făcut ca oamenii să se mulţumească dintotdeauna cu puţin. Pământul este deosebit de sărac, tot bălegarul strâns de la animale este folosit la îngrăşarea stratului superficial de sol care acoperă stâncile. Sol care a fost adus aici doar sub forma prafului transportat de vânturi reci. Numărul animalelor este limitat de lipsa păşunilor. Turmele de capre, oi şi iaci sunt duse vara pe culmile înalte ale munţilor, unde se mai găsesc petice de verdeaţă. Astăzi, localnicii din Hunza şi-au pierdut din reputaţia de brianzi din trecut, fiind faimoşi pentru ospitalitatea arătată turiştilor.

Rata alfabetizării din Vale este printre cele mai ridicate din Pakistan, atingând o cifră de peste 90% în rândul copiilor hunzakuţi. Practic, orice copil din generaţiile recente urmează şcoala până la nivelul liceului. Mulţi aleg să meargă mai departe şi studiază în universităţi din Pakistan sau Occident. Majoritatea hunzakuţilor din zilele noastre sunt musulmani aparţinând sectei ismailiţilor, venerându-l pe Înălţimea Sa, Prinţul Karim Aga Khan IV. În satul Ganish, peste 90% din locuitori sunt musulmani şiiţi.